Nori cusuti cu soare

Am și eu pe aici prin sat un deal spre care o iau la goană când mai plec în căutarea sufletului meu, rătăcit și bulversat. Citind gândurile tale, mi-am adus aminte de ceva ce a ieșit după o fugă dintr-asta spre așezare… Pentru că mi-e dragă postarea ta, îți împărtășeșc și ție, ca de la suflet, la suflet… 🙂

Am ieșit din biserică și am luat-o mecanic la vale către casă. Avalanșa de gânduri după mine. Eram atât de bine când am ieșit dimineață pe poartă! Am privit cerul și se vedeau petece de un albastru senin care aminteau de ziua senină și caldă de ieri. Mi-am spus: astăzi voi fi bine! Poate în sfârșit nu voi mai fi tristă. Am să zâmbesc, am să-mi amintesc în fiecare clipă că Dumnezeu mă iubește, n-am niciun motiv să fiu altfel decât voioasă!
Chiar m-am crezut. După doar câteva ore însă, era ca și cum toate gândurile mele încurajatoare nu fuseseră decât un fum.
Orașul se vedea uimitor, scăldat în lumină. Cerul era realmente pictat. În trei culori. Dacă aș fi fost pictor, cu siguranță nu aș fi vrut pentru nimic în lume să ratez așa ceva și aș fi sărit după penel și pânză. Jumătate de zare era ocupată de pădure și deasupra ei cerul era albastru, brăzdat de nori care străluceau intens. S-ar fi zis se lăsau purtați mână în mână cu razele soarelui, într-o îmbrățișare nefirească. Deasupra urbei, de sub materia pufoasă de un cenușiu amenințător, așezată în forme ascuțite, nuanțe de roz clipeau timide, încercând să aducă un strop de pace în furtuna văzduhului. Era liniște, vântul nu se auzea, nu se simțea. O pace domnea în aer, contrastând astfel aprig ceea ce vedea ochiul.
M-am așezat pe iarbă și m-am surprins asemănându-mi sufletul cu peisajul. Însetat de libertate, de verdele pădurii care-mi aduce aminte de piscurile munților. Am tras aerul rece în piept și pentru o fracțiune de secundă am simțit victoria înălțimilor, m-am văzut înconjurată de masive muntoase pe care le priveam de la același nivel. De la nivelul sufletului descătușat, care și-a depășit propriile limite ce-l înlănțuie într-o existență bidimensională.
La doi pași de mine a scârțâit cumpăna unei fântâni și m-a adus la realitate. Doamne, cât mi-e de sete! Mi-e atât de dor de lumină, de viață, de zare. Vreau Apa Ta Vie, dar cum să mă satur dacă mi-o dai de atâtea ori și de tot atâtea scap cana din mână și o fac țăndări?
Nu pot să-mi iau privirea de la cer pentru că nu-l sorb doar cu ochii firii. Cei ai inimii sunt atrași ca un magnet de furtuna de forme și culori pentru că au găsit o oglindă a propriului haos.
Nu știu ce concluzie să trag, nu știu cum să mă ridic. Mă văd cât de dezastru sunt, dar nu știu cum să mă ajut. Știu că nu pot rămâne la nesfârșit cu ochii ațintiți pe minunea de desen natural al Domnului, știu că acolo la vale mă așteaptă casa mea, camera, lista de lucruri pe care le am de făcut, stările mele, simt că nu sunt mulțumită și împlinită, dar… nu știu să reacționez. M-am săturat de dialogul „Ce faci?” – „Nu mor, deci trăiesc.”.
Mă ridic brusc, fără să mai lâncezesc în gânduri și-mi strig, mai mult ca să mă conving pe mine, căci Dumnezeu știe ce vreau să-i spun încă dinainte să dau drumul cuvintelor: „Cred Doamne, ajută necredinței mele!”. O iau la fugă la vale cu metania în mână, repetând iar și iar cuvintele de pe mormântul Pr. Arsenie Papacioc: „Iisuse… Iisuse… Iisuse… iartă-mă!”.

ApreciazăApreciază