Micul Print – Capitolul 2

Asa am trait eu, stingher, fara sa am cu cine sta intr-adevar de vorba, pana cand, o data, acum
sase ani, am ramas in pana in pustiul Sahara. Mi se stricase ceva la motor. Si cum nu luasem cu
mine nici mecanic, nici calatori, ma pregateam sa-ncerc de unul singur sa duc la bun sfarsit o
reparatie anevoioasa. Era pentru mine o chestiune de viata si de moarte. Apa de baut, abia daca
aveam pentru o saptamana.
In prima noapte, deci, am dormit acolo, pe nisip, la mii de leghe departare de orice asezare
omeneasca. Eram mai singur chiar decat naufragiatul pe o pluta, in mijlocul oceanului. Asa ca va
inchipuiti uimirea mea, cand deodata, in revarsat de zori, m-am pomenit ca ma trezeste un
glascior ciudat. Rostea:
– Te rog… deseneaza-mi o oaie!
– Cum?
– Deseneaza-mi o oaie…
Am sarit in picioare, ca lovit de trasnet. M-am frecat bine la ochi. Am privit cu luare-aminte. Si-am
vazut un omulet cu totul nemaipomenit, care ma scruta cu gravitate. Iata cel mai bun portret pe
care, mai tarziu, am izbutit sa i-l fac.

Desenul meu e insa, bineinteles, mult mai putin fermecator decat modelul. Nu e vina mea. Pe
cand aveam sase ani, oamenii mari ma facusera sa-mi pierd orice incredere in cariera mea de
pictor si, in afara de serpi boa intregi si serpi boa spintecati, nu mai invatasem sa desenez nimic
altceva.
Prin urmare, priveam cu ochii mari de uimire la aratarea aceea. Nu uitati ca ma aflam la mii de
leghe departare de orice taram locuit. Or, omuletul meu nu parea a fi nici ratacit, nici mort de
oboseala, nici mort de foame, nici mort de sete, nici mort de frica. Nu avea deloc infatisarea unui
copil pierdut in inima pustiului, la mii de leghe departare de orice taram locuit. Cand, in sfarsit, am
fost in stare sa vorbesc, l-am intrebat:
– Bine, dar… ce cauti tu aici?
Iar el rosti atunci din nou, incetisor, cerandu-mi parca un lucru din cale-afara de insemnat:
– Te rog… deseneaza-mi o oaie!
In fata unei taine coplesitoare, nici nu mai cutezi sa te impotrivesti. Oricat de nefiresc mi se parea
mie lucrul acesta acolo, la mii de leghe departare de orice asezare omeneasca, si cu toata
primejdia de moarte in care ma aflam, mi-am scos din buzunar stiloul si o foaie de hartie. Insa miam
adus atunci aminte ca studiasem indeosebi geografia, istoria, aritmetica si gramatica si i-am
spus omuletului aceluia (cam posomorandu-ma) ca nu ma pricep sa desenez. El mi-a raspuns:
– Nu-i nimic. Deseneaza-mi o oaie.
Cum eu niciodata nu mai desenasem o oaie, i-am facut unul dintre desenele acelea doua,
singurele de care ma stiam in stare. Cel cu sarpele boa intreg. Si-am incremenit, auzind ca
omuletul imi spune:
– Nu! Nu! Nu vreau un elefant in pantecele unui sarpe boa! Un sarpe boa e foarte primejdios, iar
un elefant te incurca foarte mult. La mine acasa-i foarte stramt. Eu de-o oaie am nevoie.
Deseneaza-mi o oaie!
Asa incat am desenat.

El s-a uitat atent, apoi a zis:
– Nu! Asta-i tare bolnava. Fa-mi alta!
Am desenat alta:
Prietenul meu a zambit cu dragalasenie si ingaduinta:
– Numai ca… vezi si tu… aceasta nu-i oaie, e berbec. Are coarne.

Am facut, prin urmare, desenul din nou.

El insa mi l-a dat inapoi, ca si pe cele de mai inainte:
– Asta-i prea batrana. Eu vreau o oaie care sa traiasca mult.
Atunci, pierzandu-mi rabdarea, deoarece ma zoream sa ma apuc de demontarea motorului, i-am
facut la repezeala desenul urmator.

Si i-am spus, intr-o doara:
– Aceasta e lada! Oaia care-ti trebuie tie se afla inauntru.
Dar am vazut cu uimire cum chipul micului meu judecator se lumineaza:
– Chiar asa mi-o si doream! Crezi ca oaia asta are nevoie de multa iarba?
– De ce ma-ntrebi?
– Pentru ca la mine acasa-i tare stramt….
– Negresit ii va ajunge. Ti-am dat o oaie mititica.
El s-a aplecat asupra desenului:
– Nu e chiar asa de mititica… Ia te uita! A adormit…
Si asa l-am cunoscut pe micul print.