Psihoza postpartum (experienta care m-a ajutat sa inteleg drama copilului meu) (1)

Am invatat ca fiecare lucru greu prin care trecem ne poate fii treapta, ca fiecare durere si tragedie e vietii noastre isi va gasi odihna candva, undeva.

Cea mai dura experienta de pana acum…a fost pentru mine psihoza postpartum. O vreme am evitat sa vorbesc despre ea. Apoi am reusit sa vorbesc pastrand in mine o oarecare durere, a neintelegerii ei si o teama..a revenirii ei dupa o alta nastere. Am scris aici  cateva despre ea…

Am citit in statistici ca o femeie dintr-o mie are parte de ea si durerea mi-a fost si mai mare. Nu intelegeam de ce eu una din acele o mie. De ce a fost nevoie de depresie, insomii, pierderea contactului cu realitatea, halucinatii, internare intr-un spital de psihiatrie la sectia inchisa, privare de copilul meu la cateva zile dupa nasterea lui, singurartate, izolare de sotul meu drag…si apoi doi ani de tratament…

E un articol pe care il scriu pentru mame, pentru femei ce poarta copii in pantecele lor, pentru cele ce au trecut prin depresii si psihoze. Nu vreau sa revolutionez nimic, nici sa contrazic sau sa arunc cu pietre. Vreau sa va vorbesc despre aceasta experienta dupa doi ani si jumatate de la ea, privind-o ca pe o mare lectie a vietii mele, cu bucurie, cu credinta ca Dumnezeu are solutii pentru noi mamele…ca sa ne vindecam de lucrurile ce duc acolo si sa nu mai fim nevoite sa trecem prin ea.

Rafael inseamna „Dumnezeu vindeca”….Si da, de cand e Rafael in viata noastra am vazut Mana vindecatoare a lui Dumnezeu in nenumarate feluri (pentru minte, trup si suflet).

Societatea noastra ne invata foarte clar, pe noi mamele, ce avem de facut. Scoala multa, tot mai multa, cariera…multa grija pentru a arata impecabil, multe de gestionat. Undeva mai lasa loc si pentru copil …dar ne echipeaza cu multe carti de psihologie si de cresterea copilului extrem de indepartate de modul in care am fost creati de Dumnezeu sa fim, sa reactionam…. In spital, din primele clipe dupa nastere (mai ales daca e prin cezariana) copilul este dus intr-un salon separat, hranit la ore fixe de o persoana straina, tinut in brate de un patut de plastic, inconjurat de zgomote straine. Mama este lasata sa se odihneasca o vreme…si apoi dupa cateva ore sau zile i se pune copilul in brate…ca sa se descurce….sa recupereze ceea ce spitalul i-a furat (intimitatea cu copilul, alaptarea, apropierea…). E nevoita sa faca acest lucru intr-un mediu strain, supravegheata de alte mame si de un cadru medical grabit si obosit, de vizitatorii din salon. In conditii grele, nenaturale… Si apoi, vine depresia..uneori psihoza…

Nasterea a devenit un proces care seamana cu o boala. E nevoie de spitale, aparate, medici ca sa poata fii dusa la capat…ca si cum Dumnezeu a creat nasterea o data cu spitalul, o data cu tehnolgia. Mi se pare ca cel rau a mintit societatea noastra si a invatat-o ca nasterea e ceva ce trebuie supravegheat neaparat, ca perioada de dupa e grea pt ca te priveazade multe, ca urmeaza depresia…

Toata sarcina a fost minunata. Am trait-o la tara. M-am bucurat, am trait frumos, lin…Singurele momente stresante ale sarcinii au fozt zilele in care veneam la Cluj pentru ecografii sau alte analize (tin sa mentionez ca am mers la primul ecograf dupa primele 4 luni si am facut o singura data analizele de sange). La al doilea sau al treilea ecograf au inceput sa il suspecteze pe Rafael de encefalita…Au urmata saptamani de grija si ecografii suplimentare. Acestea au fost singurele lucruri care mi-au facut sarcina nenaturala. Greturile, ametelile, durerile le-am dus intr-un mod natural, le simteam ca parte dintr-un proces sfintitor. Cele mai grele momente erau cele in care asteptam pe culoarele unui spital ca sa „vad” daca copilul meu e bine…

Ziua in care s-a rupt apa a inceput pe acordurile rasaritului. A sunat ceasul ca sa ne trezim sa venim la un ecograf  la oras si cand m-am ridicat s-a intamplat minunea….Ce emotii…ce miracol..ce bucurie ca a venit ziua in care voi atinge pielea minunii si voi simti respiratia unui prunc total dependent de mine…

Ne-am grabit spre oras. Asa era procedura…Din momentul in care am pasit in spital imi parea ca totul a devenit mai greu, mai nenatural. Mi-au luat lucrurile…Intr-o camasa de noapte m-au dus intr-un salon rece, sinistru, printre medici si moase pe care nu le-am vazut niciodata…iar Daniel a ramas afara. Era un spital de stat pentru ca nu ne-am permis un spital privat. Travaliul a durat 12 ore. Ultimele ore au fost nespus de dureroase. Durerea nu era imposibil de purtat ..dar zarva din jur, monitorizarile si privirile dure ale moaselor si medicilor ma faceau sa imi pierd puterile… Cand durerile au fost foarte mari aveam nevoie sa fiu iubita….doar sa fiu tinuta de mana de cineva..fara alte interventii. Am rugat-o pe o rezidenta sa ma tina de mana. Cred ca i-am parut ciudata….Mi-ar fi fost bine sa fie Daniel acolo,(nu cred ca ar fi lesinat -cum spun medicii- daca ar fi inteles procesul ca pe ceva natural si eliberator). ..Dupa o vreme a venit medicul meu. M-am bucurat pentru ca era singurul chip cunoscut. Ea a decis ca e nevoie de cezariana. Eram foarte obosita si copilul meu nu coborase deloc desi dilatarea era maxima.

In sala de operatii am intalnit un om ce parea care are suflet, suflet de parinte. Era cel care mi-a facut anestezia si care a fost singura prezenta incurajatoare din acel spital.

Dupa ce l-au scos pe Rafael mi l-au dat sa il sarut si l-au dus…si o data cu el au dus parte din mine.

La terapie intensiva am cerut sa mi-l aduca cateva minute. Imi cerseam copilul…A mers mama mea, mama lui Daniel si au rugat sa mi-l dea…nimic. Dragul meu Daniel a mers in sala de nou nascuti, cu un dor si un drag, cu dorinta de a-l aduce langa noi in putinele minute de vizita. A ajuns la Rafael…In clipa de bucurie in care isi privea primul nascut a venit o doamna asistenta si l-a scos afara intr-un mod foarte dur. A fost daramat, dezarmat de putere. Intr-un final l-au adus langa noi, pentru 5 minute. Asistenta statea cu ochii pe noi, pe copil..imi spunea cum sa il tin, cum sa il pun la san….As fi vrut sa plece, sa fim doar noi. Sunt sigura ca as fi stiut sa fac toate astea pentru ca Dumnezeu le-a pus in mine. Personalul medical te face sa crezi ca nu stii, ca nu poti..ca trebuie sa fii mereu asistat si supravegheat. Il priveam pe Rafael impreuna cu Daniel si eram fericiti, uimiti, impliniti…si brusc il ia, a expirat timpul cu copilul meu, cu copilul nostru. Simteam ca in mine se naste o durere, o depresie  a privarii de copilul ce era dependent de mine. Simteam o chemare spre el si nu ma puteam ridica din pat si nimeni..nimeni nu auzea, nimanui nu-i pasa.

Cand am reusit sa fac pasi am coborat in salon. Mi l-au adus…………………….VA URMA