O bucată de pământ locuită de câţiva oameni simplii, cu porţi clădite din zâmbet…

 

Ieri…o zi umedă şi plină de noroi… Ies din casă împreună cu Rafael şi zăresc alergarea unui ghem sur. Un şoarece destul de mărişor căuta să se ascundă de noi printre oalele de pe prag. L-am căutat cu privirea şi m-am pomenit privindu-l în ochi. Scârba şi teama s-au topit şi dintr-o dată vietatea din faţa mea s-a preschimbat într-un animal simpatic. Sub răsetele şi bucuria copilului meu am încercat să-l alung de lângă casă. În zadar….   A alergat grăbit în rama de la uşă, cu siguranţă spre locul unde îşi avea cuibul. Din nou s-a lăsat teama peste mine…pentru ca ochii mei nu mai priveau adânc în ochii lui, convingându-mă că nu-mi va face nici un rău. A devenit din nou un duşman care cotrobăie prin bucătăria mea, lăsând urme şi miros….

În această dimineaţă am găsit prins în cursă un şoarece. Cred că era cel de ieri. Mila s-a coborât în mine şi un fel de război al gândurilor m-a locuit o vreme. Ce să facem cu bietele animale care ne vizitează casa când se face linişte?

Alaltăieri…zi caldă, soare din belşug. Luăm în spate un rucsac cu apă, sticsuri şi o pungă şi pornim cu opt copii la drum, spre dealuri, în căutare de măcieşe. Drumul bătătorit mirosea a toamnă. Soarele se vărsa blând spre noi. Părea un bătrân înţelept ce-şi mîngîie nepoţii. Peisajul, lipsit de durere, îmbrăcat în vocile copiilor, se scria sub privirea noastră…ca un basm din care nu mai vrei să pleci. Ne-am cocoţat pe vărfuri de dealuri…şi liniştea largă a abandonului în braţele lui Dumnezeu călătorea prin noi, prin inima noastră de carne, prin sufletul nostru. Am cules măcieşe şi porumbele.

Zilele în general… încep lângă Dumnezeu şi se sfârşesc tot lângă El. Toate celelalte vin pe deasupra, ca un dar, ca un vis, fără prea multă trudă psihică.

Pruncul nostru alergă mult, râde mult, e mereu muradar, e roşu în obraji, mănâncă bine, doarme adânc, descoperă neîncetat o lume reală, se joacă până la apus pe afară cu copiii, cercetează, îşi imaginează.

Suntem recunoscători Dumnezeului nostru pentru faptul că avem doua familii tinere lângă noi cu care petrecem clipe multe, cu ai căror copii se joacă Rafael. Cred că satul ar înflori dacă ar mai veni şi alte familii tinere aici…în acest petic cu porţi deschise, clădite din zâmbet şi un nesfârşit  „Bună-ziua”…

 

„- Spune Rafael, ce îţi place la ţară?”

– Îmi plce:

–     copii

–          uşă

–          cameră

–          foc

–          găleată

–          farfurii

–          pălării

–          priză

–          dicamente pentru tine

–          animale

–          perdea

–          bancă

–          jucării

–          ghiveci

–          număr

–          şi îmi place că avem maşină.

 

„ – Spune Rafael ce îţi place la Cluj?

– parc şi atât.