În satul nostru e frig și a nins. Noi am crezut că ninge cu fulgi de zapadă, dar a nins cu bucurie…
Cerul de un albastru puternic stă ca o oglindă să cuprindă bucuria satului…și n-o cuprinde. Atunci începe să frământe zăpada. O lasă sub soarele rece…la dospit. Apoi o modelează, o împletește cu noi, o aruncă în sus, o lasă la pământ, o face culcuș pentru animale, o despletește…și seara o lasă să doarmă sub stele. Se joacă și el …că e copil. 🙂
Da, cerul e copil. Plânge și râde, se ascunde după nori, aduce bucurie tuturor când se arată. Când e noapte doarme. Când e dimineață strigă cât poate ca să ne trezim și noi. Nu-i place să fie singur. Îi place să fie privit, să i se dea atenție…pe care o răsplătește mereu cu vindecare celor ce l-au privit. Îi place să fie imbrățisat cu ochii și ținut pe brațe de suflet de om. Cerul e copil.
………………………..
Am atâtea să vă spun!
……………………..
Am înțeles că noi putem alege cum să ne trăim viața și zilele. Nu suntem robi decât lucrurilor cărora ne dăm robi. Noi alegem cui să slujim și cum să ne numărăm zilele, noi alegem mulțumirea sau răzvrătirea, iubirea sau ura, boala sau vindecarea. Noi alegem străzile de beton sau dealurile pentru sufletul nostru.
Viața noastră e o poveste. Adesea îmi spun oamenii că suntem norocoși că suntem aici. Văd oameni care urăsc locul de muncă și viața lor. Nu sunt la locul potrivit, sunt ca într-o cușcă din care vor să scape la bătrânețe, la pensie…Nu îi bucură ce fac. Vreau să vă spun secretul poveștii noastre, ca să nu o mai invidiați și poate să găsiți și voi drumul spre povestea voastră din care să nu mai vreți să plecați.
Într-o zi mânați de câteva împrejurări nefericite am decis să ne mutăm la țară. Nu aveam nici casă la țară, nici teren…dar știam că sunt case goale și am închiriat o casă. Nu aveam nimic mai mult decât o cameră locuibilă întrâo casă veche, saci cu haine, cutii cu lucruri, un prunc în pântece. Prima noapte ne-a întâmpinat o liniște de groază, întuneric (nici o lumină afară ca la oraș) și șoareci. Apa o aduceam de departe cu bidoane..într-o roabă. Robientul ne era un butoi primit de la vecini. Nu aveam nici măcar propriul butoi….Era iarnă pe atunci…
După o lună de plâns și fugit cu mașina pe dealuri, după zile lungi de întrebări nu știam ce să facem cu viața noastră în acest loc nou. Nu ne vizita aproape nimeni. Câteodată animalele vecinilor…și ne simțeam singuri, afumați. Nu știam să curățm hornul.
Am rămas pentru că știam că orice lucru frumos cere sacrificiu…
Pe atunci scriam lucruri ca acestea, pe acest blog…vizitat și el de puțini.
Iarna s-a asternut peste satul nostru.
Ne-am întors la oraș când Rafael avea câteva luni. Financiar nu aveam cum să ne descurcăm de la sat. Am mers să punem pe picioare câteva moduri de a câștiga bani… Nu am prea multe amintiri de la oraș. Îmi amintesc doar că am început să mă simt ca într-o cușcă și că plângeam cu gândul la viața de la sat. Era așa un dor …eram buimacă, dezorientată, sătulă de parcuri de plastic, de mașini, de străzi și magazine. Aveam totul și mă simțeam goală și închisă. Am ajuns să gust în șederea la sat ceea ce orașul nu mi-a oferit niciodată. Nu voriam să-i croiesc amintiri din betoane și malluri copilului meu.
Împreună cu Daniel am hotărât că e vremea să plecăm spre sat. Am cătat chirie în alt sat, dar ceva ne chema spre aceeași casă…în care ne-a născut Câinele 6 pui, în care i-am vorbit copilului din pântece, în care am învins șoarecii, umezeala, am adus apa de la fântână, casa la care îi cunoșteam scărțâitul ușilor și al ferestrelor. Am fost primiți pentru a doua oară în chirie și când am aflat vestea am crezut că visăm…
Krista are 6 pui (poveste cu puii ei)
Portretele puilor din ograda noastră.
Am vrut să continuăm povestea vieții la sat.
Am revenit de un an și câteva luni și vrem să ne stabilim aici. Am găsit un teren la care visăm …și poate cândva vom avea casa noastră din lemn sau chirpici. Nu ne grăbim. Suntem fericiți și ne putem bucura și în casa aceasta ce aparține unei doamne minunate, care ne-a dat liberatate să facem tot ce am crezut că e bun și de folos…in casă, în jurul casei.
Ceea ce vedeți voi azi a început greu, în lacrimi și teamă. Lucrurile frumoase cer sacrificiu și hotărâre. Nu sunt frumoase de la început. Dumnezeu le face frumoase treptat ca să nu te copleșească de la început cu frumusețea aceea mare ce devine. Trebuie să-ți calculezi bine prioritățile, să le pui în balanță. Unoeri după nopți și zile de calcule, de calculări și recalculări, de insomnii…trebuie să știi ce îți este prioritate. Prioritatea face diferența între un om fericit la sat și un om nefericit la sat, între un om feicit la oraș sau nefericit la oraș.
Noi am ales satul din multe motive. Unele le-am descoperit pe parcurs: libertate, liniște, pomi, grădină, animale, oameni ce te salută pe drum, porți deschise, copii libbbberi, păsări ce cântă, cai ce trag căruța, oameni ce stau pe câmp și muncesc cu mâinile, natural, anotimpuri clare, contact direct cu creația lui Dumnezeu, oxigen, legume crescute ecologic, bucuria de a culege roade, plante medicinale, fructe, pentru posibilitatea de a te da cu sania, pentru ……sunt așa de multe. Toate ne ajută să stăm conectați la Dumnezeu. De la El ne vine puterea, bucuria, iubirea, iertarea, mulțumirea.
………………………………………………………………………………………….
,,Marele oraș este centrul Fugii. Străzile sunt asemenea unor țevi în care oamenii sunt absorbiți. Câțiva copaci au fost trași laolaltă cu oamenii în oraș. Ei stau temători pe marginile străzii. Nu mai știu drumul de întoarcere la țară și de aceea, încet, încearcă să crească în jos, prin asfalt, și astfel, să dispară…(Max Picard, Fuga de Dumnezeu)
………………………………
A fost un decembrie sfărșit prin colinde
lângă prieteni dragi
..cu care am râs în hohote, cu care am vorbit despre obiceiuri rele și bune, despre dorințe, despre frământări
avem prieteni minunati!
am făcut un orășel..cu gândul la Isus
-Mami, nu-mi plac curmalele (ii pusesem un bol de cereale prin care erau si curmale)
– Pai atunci nu le manca dragul meu.
– Le-am mancat deja. (ochii ii erau umezi)…si am vrut sa Il urasc pentru ca le-a creat. Imi cer iertare pentru asta.
Si-a cerut iertare de la mine si apoi a plecat afara fara sosete.
– Unde mergi?
– Sa imi cer iertare.
– De la cine?
– De la Asta! si a aratat plin de zambet si eliberare cu degetul spre Cer. (5 ianuarie 2015)
dacă e iarnă, zăpadă, animale, copii…e BUCURIE
Și dacă e aer, zăpadă, lumină, oxigen, bucurie….e TERAPIE
alegem cum să ne trăim zilele
vrem să vorbim de bine, cât mai mult de bine…să nu mai fie loc de rău
,,Într-o casă mică poate încăpea tot atâta bucurie ca într-o casă mare. Bucură-te de lucrurile mici, căci într-o zi, privind în urmă, ai să descoperi că au fost lucruri mari. Cea mai bună zi este ziua de azi! Cărarea vieţii e frumoasă. Fii liniştit.,, (Hrisostom Filipescu)
O altă zi cu zăpadă..și-o sanie pe care stă o pătură colorată
,- Mami! (cu chipul trist)
– I-am spus ceva la pisu, dar mi-am cerut iertare și de la ea și de la Dumnezeu!
– Ce Rafael?
– Mi-e rușine să îți spun. Te superi pe mine….mă cerți…
– Dacă îți pare rău și ți-ai cerut iertare ești iertat. Poți să îmi spui liniștit.
– I-am spus ceva foarte urât.
– Ce?
-Țâță-n barcă !
(Mie mi-a venit să râd. M-am abținut cu greu pentru că era o discuție serioasă. Nu se cade să râzi când celălalt are o durere, o povară, o tristețe)
– De ce i-ai spus așa?
– M-a enervat. A venit la mine și am străns-o de cap și ea mi-a arătat dinții. Eram nervos…. mi-am cerut iertare de la ea…și de la Dumnezeu.
I-am spus că mă bucur că și-a cerut iertare …și după o vreme, când a trecut povestea am bufnit în râs…Țâță-n barcă… N-aș fi crezut niciodată că se pot inventa asemenea înjurături. Mie îmi părea ceva extrem de comic. Pentru el a fost o situație, o cădere, o ridicare…ceva extrem de serios.
Hari vine câteodată în casă. 🙂
Noi mergem câteodată afară…
Și ne bucurămmmmmmmmmmmm….
Hari trage sania. E puternic, devotat, jucăuș, gelos, fericit că ne are, că nu e singur. Singurătatea e grea și pentru animale. Am auzit o poveste …cu un câine ce își face o rană de singurătate.
Rafael e dus de Hari
Pe drumuri, prin șanțuri, prin ogrăzile oamenilor.
Când e drumul mai ușor zburăm amândoi de bucurie pe o sanie trasă de un câine.
Și când obosim și ne e frig venim acasă. Aici lemnele ard neîntrerupt în sobă, cărțile așteaptă să fie citite, chibritele așteaptă să fie făcute case (în construcțiile lui Rafael)
Aș vrea așa de mult să știu ce vă ține pe voi la oraș? ….Nu cu gând de judecată, nici de a vă convinge că viața la sat e bună pentru oricine. Aș vrea să știu ce îi ține la oraș pe cei ce vor de multă vreme să plece spre sat?…..
Când vă e dor de sat să ne vizitați. 🙂
Andreea Stanciu 
eu vin de la țară iar la țară nu e frumos decât în poze. la țară e greu mai ales iarna. o să mă întorc acolo pentru că voi nevoit dar acolo nu este frumos/bine
ApreciazăApreciază
iti dau cuvantul meu ca la noi la tara e mai frumos decat pot sa arate pozele! 🙂
ApreciazăApreciază
pozele nu pot să arate o frumusețe ce nu există
pozele pot să te ajute să vezi ceea ce nu vezi din cauze diverse (oboseala, neliniste, ganduri imprastiate)…dar ceva ce exista si e frumos..pentru ca altfel nu ar fi frumos nici in poza
ApreciazăApreciat de 1 persoană
bine, haide că m-am mai domolit, acum depinde și despre ce loc e vorba, fiecare loc e diferit și poate că e mai fain ca în poze. în fine, acum cred că este. eu văd un pic altfel lucrurile
ApreciazăApreciază
Pentru mine la tara e frumos. Din experienta personala am tendinta sa cred ca oriunde exista beneficii si dezavantaje, dar pentru mine viata la tara a adus enorm de multe beneficii si extrem de suportabile dezavantaje
ApreciazăApreciază
🙂
ApreciazăApreciază
frica. sa dea Dumnezeu sa fie alungata. si sa ne poarte El drumurile spre tara noastra, de acolo ne-o fi locul
ApreciazăApreciat de 1 persoană
sa va poarte …:) si sa duca frica departe departe
ApreciazăApreciază
Andreea, desi pare ger si prin fotografiile voastre, multa caldura mi-au transmis..Se vede ca povestea voastra e scrisa de mana lui Dumnezeu. A scris, scrie si va mai scrie..
ApreciazăApreciază
🙂 ma bucur că-mi spui asta. Când mă așez aici Îl rog să scrie cu mine, să nu fie despre noi, să fie despre El…chiar dacă la prima vedere ar părea că e despre noi
Și eu spun asta despre blogul tau și despre ce scrii tu, că se vede Mâna LUI care conduce mâna ta
ApreciazăApreciază
Si eu tot asta ma rog…deci ma bucur si eu 🙂
ApreciazăApreciază
🙂
ApreciazăApreciază
Si eu tot asta ma rog…deci ma bucur si eu 🙂
ApreciazăApreciază
Cu acordul prietenei mele E. las aceste cuvinte si pentru voi. Le-am privit pe privat, dar cred ca pot fi de folos si altora. E. e o prietena draga, mama si sotie…care vrea la tara. E. o persoana blanda, libera, frumoasa, talentata, bucuroasa, multumita, plina de rabdare….
„vai nu ma mai satur de ce scrii,Andreea! cuvintele tale sant visele mele care uneori le-am trait dar pentru mult prea scurt timp….adica atunci cand fugeam la munte,doar atunci aveam si eu cuvintele tale in gura si inima libera….asa mi-e de dor..si ziceai de prioritati,asa e. Prioritatea mea e familia si Domnul meu drag,BISERICA de copaci si stanci,ingerii si bucuria neantalnita decat acolo. Anul asta,vorbeam cu Cos,e anul decisiv,ne rugam sa reusim sa vindem casa sau sa gasim un loc al nostru in afara orasului,eu nu mai vreau la munte neaparat,vreu undeva departe de oras dar aproape de oameni,aproape de familie si natura,de multumire si bucurie,de simplitatatea aia bogata! mi-ar place mult sa fim vecini cand citesc ce scrii am impresia ca ne stim de-o viata! sper sa ne revedem curand!”
ApreciazăApreciază
Draga mea, am citit cu lacrimi în ochi ce-ai scris, pentru că eu m-am născut la sat, dar am şters-o, „să-ţi fie bine, să nu umbli cu grebla în mână toată viaţa, cum zice biata mea mamă!” Şi am plecat şi dus-am fost! Oricât mi-am dorit şi-mi doresc să mă întorc, nu pot! Eu nu mai aparţin nici unui loc!
ApreciazăApreciază
Multi au plecat din satele romanesti…sa le fie mai bine la oras. Poate ca este mai mult confort pentru trup, atat de mult, atat de totul de-a gata…incat incepem sa uitam cine suntem si ne pierdem in multime. Poate ca unii nu au nevoie sa apartina unui loc. 🙂 Dar pentru cei ce poarta dorul unui loc in care s-au intalnit cu inima lor cred ca exista mereu o cale sa ajunga inapoi…
Cei ce au muncit din greu la sat au tanjit dupa ceea ce promite orasul…Ei poate nu stiau ca la oras ti se pierde inima, te pierzi tu prin multime, nu stiau ca la oras ne instrainam de natural si ne imbolnavim de boli grave…psihice, fizice, sufletesti. Nu stiau ca la oras vom munci si vom trudi din greu daca vrem sa ne tinem sufletul in viata…impotriva unui sistem ce ne vrea robii lui.
O viata avem…Noi alegem cum sa o traim, in ce sa credem, pentru ce sa luptam…
Nu conteaza unde suntem daca suntem langa Dumnezeu. Restul sunt detalii. 🙂
ApreciazăApreciat de 2 persoane
„aparţin”
ApreciazăApreciază
Pe noi ne tine deocamdata familia la oras. Sotul meu e doar pentru oras iar eu doar pentru sat. Cand ma vei vedea mutata definitiv la sat vei intelege ca mi-am ascultat inima si am pierdut familia. Va imbratisez cu drag. Sunteti minunati
ApreciazăApreciază
Foarte frumoasa povestea voastra, am citit-o cu sufletul la gura. Sunt convinsa ca a fost greu la inceput, dar sunt si mai convinsa ca merita sa treci prin toate sa ai o viata frumoasa, aproape de natura si de Dumnezeu, aproape de animale pe care eu le iubesc atat de mult. Cainii din pozele tale mi-au facut ziua mai frumoasa 🙂 si aveti un copil atat de frumos! E nevoie de mai multi oameni ca voi in lumea asta. Mult, mult spor in ceea ce faceti 🙂
Kristina
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Draga Andreea,
Citind pe blogul Cristelei Georgescu,am descoperit (pt.ca asa a vrut Dumnezeu) un art.de-al tau.Apoi am cautat pe net despre tine si am ajuns la acest minunat art.Mi-a placut tot ce am citit,povestea ta,puterea,dorinta de a merge mai departe,rabdarea voastra,credinta in bunul Dumnezeu care va insoteste in fiecare clipa.Am si eu o fam.minunata 2 copii mari de 14 si 12 ani un sot al meu deosebit.Cei mai frumosi ani din viata i-am petrecut impreuna cu sora mea la bunici.Acum retraiesc prin tine acele frumuseti pline de culoare,liniste,bucurie si pace.Totusi cum ai reusit sa te rupi de oras?cum ai avut curaj?sunt foarte multe de intrebat?stiu ca acolo la sat ne transpunem uneori in alta dimensiune.Una plina de pace si frumusete.Doar sa o vedem;in ce parte a tarii la sat locuiti,ca si asta conteaza?Eu sunt din Oradea,dar locuiesc in TImisoara de circa 20 ani.Sa va binecuvanteze Dumnezeu pentru toate,sa va dea sanatate.Am vazut creatiile tale,sunt absolute pline de pasiune,liniste,iubire.Astept un raspuns cand ai putin timp.
Cu mult drag……..un suflet care apreciaza si intelege trairile voastre.
ApreciazăApreciază
Draga Oana,
ce minunat aduce Dumnezeu oamenii unii langa altii! …pentru ca da, nici un om nu ajunge intamplator in vietile noastre, nici macar unul.
De oras ne-am rupt brusc, fara sa calculam prea mult, fara sa ne gandim la detalii. Am pornit in aceasta aventura si rand pe rand am gasit solutii la lucrurile neprevazute care au aparut. Cand vrei ceva cu adevarat cred ca nu trebuie sa calculezi prea mult, nici sa stai pe ganduri prea mult.:) pentru ca pleci cu Dumnezeu in aventura si el promite ca toate vor lucra spre binele nostru, al celor ce-L iubim.
Va asteptam pe la noi, ca sa ne cunoastem mai bine.
Noi locuim in judetul Cluj, in satul Soimeni. E o zona cu dealuri si paduri si asteptam oamenii cu drag sa vina pe la noi.
Dumnezeu sa ramana desfatarea noastra!
Lumini sa fim!
ApreciazăApreciază
Multumesc frumos,ca ti-ai rupt din timpul tau sa-mi raspunzi.Am citit cu multa bucurie cele scrise.Daca in vara asta vom ajunge spre Cluj,poate reusim sa ne cunoastem,daca nu ajungem in aceasta vara,cu siguranta ne vom intalnii.Sanatate voua ,crestere mare lui Rafael.Am sa-ti mai scriu cu drag.Oana B.
ApreciazăApreciază
Draga Andreea, e o reală încântare pt.sufletul meu articolele tale. Recent,pe grupul nostru de femei a bisericii unde cresc,a fost postat un articol de-al tau si asa am aflat de tine.De atunci mi-a rămas gândul la tine si-mi delectez sufletul cu cuvinte alese ,puse cu atâta migală de Dz Tatăl pe paginile blocului tau.Vin dintr-o perioada tare grea sufletească…de secetă,durere,intrebari fara raspuns,dezamăgire si intr-un final invadată de un sentiment de deșertăciune.Sunt mama a doi copii…unul de 18 si unul de 5 ani.Si lupta a fost data fata de ambii copii.La unul cu boala sufleteasca si la celalat in trup.Dar El rămâne credincios si nu ne lasa singuri în durere.
Mi se bucură inima când văd si alte femei atât de îndrăgostite de cer.Fii binecuvântată,draga mea!
ApreciazăApreciază
Dragă Mirela, cred ca nimeni nu ajunge niciunde întâmplător…Și eu vin dintr-o perioadă ff grea…nu pot să spun că am trecut de ea…încă simt cum valurile vor să mă înghită. Iau câte o gură de Cer și nădăjduiesc că voi ajunge la mal…Știu ce e dezamăgirea, știu ce e durerea, cunosc și întrebările fără răspuns, cunosc și ecoul vocii ce strigă de durere către un CER mut, cunosc și acel sentiment al deșertăciunii…
Credință clătinată…lacrimi…zbateri…confuzie….
Și oricât alerg realizez că nu-i nici un loc mai bun, mai prielnic, mai Acasă, decât la Dumnezeu în brațe. Te strâng în brațe, spunându-ți că sunt mulți care trec prin ce treci tu…
„Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie. ”
Evrei 4:15,16
ApreciazăApreciază