Copilul meu drag,

Gândul meu ți-l dau în dar, ca pe ceva ce nu va râncezi nicicând…gândul meu, trăirea mea…pentru tine, fărâma mea.

Ți-e nasul mâzgălit cu rășină de brad și pudrat cu galbenul păpădiilor. Însetat de înălțimi te urci pe orice îți iese în cale: pe garduri, pe scânduri, în pomi, spre vârf de brazi bătrâni. Ochii tăi , profund luminați de inima ta, caută înălțimile. Pentru tine munții nu sunt doar simple peisaje de admirat ci devin țintă al unui urcuș, devin scop.

„- Mami, vezi muntele acela înalt?

– Da, Rafael, îl văd.

– Într-o zi voi urca pe el, până în vârf! Mă crezi?

– Daaa! da copil cu păr bălai…sunt convinsă că vei urca pentru că în tine se odihnesc puteri mari, avânturi necuprinse, vise nesfârșite…și ochii tăi devin scântei de Cer atunci când îți ies în cale munții, pădurile, dealurile, Creația lui Dumnezeu.”

De mai bine de un an și jumătate ți-am dăruit libertatea, te-am scos din cușca în care locuiai și ți-am spus: „Ești liber! Fă tot ce vrei purtându-l pe Dumnezeu în tine.” Apoi m-am pomenit cum încă duceam în celulele mele amintirea cuștii și limitele ei și le trasam pentru tine și în libertate. Și mi-am zis că ori ești liber ori nu ești. Am luat o nouă decizie: să rup rând pe rând gardurile din mine și să te las tot mai liber.

Zilele acestea am călătorit prin locuri largi, printre munți, prin sate. La depărtare de casă mi se limpezește ființa și fac analiza vieții noastre:

AM ALES BINE! Nu mă îndoiesc nici o secundă de asta, nici una măcar. Fiecare evadare la depărtare mă lămurește în detaliu că orașul nu e pentru noi. Am ajuns chiar să mă întreb dacă e pentru cineva?

Am întâlnit oameni care mi-au spus: ,” Foarte frumoasă viața voastră, dar nouă nu ni se potrivește, noi avem nevoie de oraș, de zgomot, pe noi ne deprimă liniștea, ne plictisim, ne sperie ..”

Am tot crezut că așa o fi, că liniștea, că naturalul, că simplitatea sunt doar pentru unii.

Stau acum, în timp ce tu dormi, pe terasa cabanei de la Colibița. Soarele s-a ridicat de puțină vreme din așternuturi, păsările nu se mai opresc din cântat (au cântat toată noaptea, cântă și acum), greierii se iau la întrecere cu ele, de peste drum aud clopote legate la gât de vaci. Nu le văd, dar mi le pot imagina ușor cum pasc la umbra brazilor…Această energie a locului își face loc în mine și mă simt parte dintr-o mare Operă, ca și cum se scrie Veșnicia de aici.

Mă îndoiesc până în cele mai străfunde cămări ale ființei mele că doar unii au nevoie de asta. Mă îndoiesc dragul meu prunc și plâng de bucuria frumuseții pe care o găsesc la depărtare de șosele, de huruit, de gălăgie, la depărtare de oameni îmbulziți, agitați, epuizați, oameni pentru care viața e o trudă, o povară, o încercare de a supraviețui.

Cred că vrem gălăgia pentru că ne e frică de marea întâlnire…cu noi, care are loc în liniște. Ne sperie de fapt golul nostru de Dumnezeu ce nu-l vedem decăt atunci cănd ne retragem din îmbulzeli, din mall, din fața ecranelor.

Ne e frică de pustiuri pentru că nu mai știm că Dumnezeu locuiește în ele, că de fapt acolo ne vom împlini cu adevărat..acolo unde Liturghia nu încetează.

Ne e frică să plecăm departe de magazine, de spitale, de instituții create de om și totuși declarăm că Dumnezeu ne poartă de grijă și că ne lăsăm în Mâna Lui. Nu spitalele, nu magazinele, nu mall-urile sunt problema, ci DEPENDENȚA noastră de ele. Neputința de a pleca de lângă ele, frica de a fi departe de ele spune despre cele în care îți pui nădejdea, de cele ce ți-au devenit dumnezeu.

¹ Atunci, Dumnezeu a rostit toate* aceste cuvinte şi a zis:

² „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos** din ţara Egiptului, din casa robiei.

³ Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

⁴ Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul.

⁵ Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti, căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc

⁶ şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele. (Biblia)

Am văzut o căruță ce mergea prin lumina apusului. Un om dormea întins pe lemne și l-am invidiat (noi eram în mașină). Am știut că omul acela trăiește, că în el vibrează viața..și am exclamat: Asta e viață!

Te-am văzut zilele acestea pasionat de viață, de animale, de fluturi, de orice mișcă, de orice stă sub cer. Te-am observat îndelung, cum rar o fac, și am spus: Am ales bine!

Stăteam pe pătură și mâncam. tu ai observat o furnică și fața ți-a născut un zâmbet larg. Ai atins furnica cu grijă și ai râs cu poftă că ea a pornit la drum la atingerea ta.

Te-am văzut alergând după fluturi și exclamând la orice floare: Uite mami, uite ce floare! 

Te-am văzut pasionat de păduri, atras de cărări ascunse, de plante medicinale, de vânt și am spus din nou în inima mea: Am ales bine!

Am ales să te luăm cu noi cât mai mult, să-ți oferim experiențe, să-ți oferim răspunsuri, să-ți dăm dragoste. Nouă ne-ai fost dat și ești singura bucată de veșnicie din casa noastră. Afacerile, lucrurile și tot ce am strâns rămîn aici. Tu…tu ești făcut pentru a locui Cerul.

Ești prea prețios să te lăsăm la întâmplare, să te alungăm, să te dăm altora ca să avem timp pentru lucruri ce vor arde. Ești prea preșios să te lăsăm zile întregi în grija altora pentru ca noi să ne putem face munca.

Mi-e mai ușor să fotografiez nunțile cu tine prins de fusta mea lungă, de geanta mea, de ființa mea, decât cu tine rămas acasă, sunându-mă că ți-e greu, că ți-e dor, că nu ți-e bine. Nu te lăsăm la grădinițe pentru că nouă ne-ai fost dat, noi suntem răspunzători, de noi ești prins cu legături de sânge și noi vom fi întrebați:

,,- Ce-ați făcut cu ce v-am dat?,,

Știu că orașul, școala, multele activități organizate ar obosi ființa ta și te-ar învăța să crezi în valorile lor. Poate ai începe să crezi că valoarea ta e dată de ce știi, de hainele pe care le porți, de lucrurile pe care le ai.

Eu cred că valoarea ta e croșetată de Dumnezeu și că tu trebuie să stai aproape de El…și mai cred că El ți se descoperă prin ceea ce a creat El. Dacă n-am crede asta am fi poate din nou în centrul marelui oraș și te-am plimba pe străzi de beton avertizându-te mereu și strigând:

,,- Ai grijă la mașină, la oameni, la viață!,,

Tu știi mai bine decât mine că viața e frumoasă. Să duci cu tine prin viață o caldă pâine sufletească: tot ce faci pentru alții se va întoarce la tine. Când te dăruiești altora, cînd grija ta sunt alții atunci de tine se îngrijește Dumnezeu. Doar atunci toate îți vin ca prin vis: hrana, hainele, casa, pruncii. Când îmbraci pe cel fără haine, când vizitezi pe cei din închisori, când mergi la cei din spitale, când nu-ți mai porți ție de grijă, Dumnezeu își lasă comorile în mâna ta, atunci încrederea Lui că vei lărgi Împărăția Iubirii te înconjoară și puteri noi te locuiesc. Tu poartă grijă de alții copilul meu. De tine se îngrijește Însuși Dumnezeu.

Ție și-a fost atât de ușoară întoarcerea la natural și instinctele tale spre frumos s-au trezit atăt de repede! Eu învăț de la tine…drag profesor, doctor, explorator…dragul meu copil.

De la tine:

să fug după fluturi

să învăț mieii să alerge

să mă cațăr

să visez la înălțimi

să nu mă găndesc la hainele ce se murdăresc

..ci să mă scald în viață fără temeri, cu o bucurie vie.

că de nu mă fac asemeni ție…cum? cum voi moșteni Cerul?

Ia un gând mic al unui om mare. Să-ți devină gând mare om mic și să creștem împreună purtându-l:

„De acolo, de la sat, a pornit întodeuna ceea ce a fost sănătos și cutezător în istoria noastră. Și de acolo trebuie să pornească și acum înnoirea și înălțarea spre lumină și mântuire.” – Traian Dorz

Cu gândul la veșnicia ta,

mami

(20 mai 2015)