Întâlnirea cu Marele Stres…la oraș

În timp ce citim ascultăm…

„Simplificați-vă viața și stresul  va fugi….

Oamenii se grăbesc și aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo și așa mai departe. Iar ca să nu uite ce au de făcut și le notează pe toate. Cu atâta alergătură, tot este bine că își mai  duc aminte cum îi cheamă. Nici pe ei înșiși nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindești în apa tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viață, ci cer numai aici cât mai multe bunuri materiale.

De aceea nu află linște și aleargă mereu.”

(Cuviosul Paisie Aghiorâtul)Se făcea că am petrecut căteva zile la oraș și acolo l-am întâlnit pe un fost tovarăș: Marele stres.

L-am găsit puțin mai gras…a început să mănânce și din cei ce altădată nu mânca, se hrănește cu tot ce prinde viu și nemuritor, chiar și cu copiii.

Vă spun pe scurt cum ne-am reîntâlnit. Obișnuită fiind la sat am cam uitat ce înseamnă să te plimbi prin oraș. Pentru asta e nevoie de o îndelungă pregătire. E ca și cum ai defila pe un podium uriaș, prin fața unui mare public.

La suprafață totul trebuie să fie impecabil, se cere perfect: nici un fir de păr la întâmplare, hainele asortate, neșifonate, papucii lustruiți, chipul și unghiile curate; un ambalaj fantastic.

Pentru a pregăti ambalajul e nevoie de minute lungi, de oglindă, de timp dintr-o singură viață ce se scurge fără să aștepte după tine.

Pe marea scenă a orașului poți fi putred, mucegăit și puturos în interior pentru că nimeni nu va fi interesat de ceea ce stă umbrit de impecabilul ambalaj, nimeni nu va întreba: „ce faci, unde mergi?”

Așa că, noi, cei ce purtăm un suflet nemuritor suntem atât de preocupați de trupul muritor încât am ajuns să  ne facem din suflet un mare rob al unui mic trup în loc de a  face din micul trup un rob al marelui suflet.

Sufletul cu puterile-i mari i-ar putea oferi acestui mic trup experiențe fantastice…dar trupul nu vrea, el se încăpățânează să defileze ținând în robie.

Ieri eram tristă. Orașul îmi părea un univers populat de niște roboți: care fac totul după manualul de funcționare al acestei lumi, bine ghidați de niște butoane și într-o mare uiatre de Țara spre care merg. Însetată de vorbe am tras cu urechea la discuțiile din jur. Am auzit multe despre cele ce vor pieri, despre clădiri și dotări, despre haine și magazine, despre carduri și despre știri născute din ură și lipsă de iubire…nimic despre ce mai face Dumnezeu. Nu am auzit nici o lucrare, nici o minune de-a Lui…și mi s-a făcut teamă. Era ca și cum Dumnezeu nu ar mai fi.

Întâlnirea mea cu Marele Stres a fost ca o revelație a unei mari schimbări care s-a produs de când am părăsit orașul. M-am pomenit stresată de felul în care stă gulerul hainei, de felul în care îmi stă părul, de privirile critice ale celor pe lângă care treceam..

Pe străzile orașului tânjam după ulițele satului, după acea libertate de a păși desculță, cu picioarele prăfuite, cu pantalonii murdari de noroi, cu bluza pătată de căpșuni și părul prins la întâmplare. Purtam și tânjetul după un „Bună ziua! Încotro?”. Acestea sunt clinchetul unui loc ascuns, mărturia tainică de dincolo de ambalaj, asigurarea că nu suntem niște roboți ci mădulare ale unui Trup viu. Întrebările și interacțiunea reală nu lasă sufletul să stea ascuns și nici să se complacă în putrezire pentru că îndată va fi descoperit.

Mă măcina dorul de a nu ieși cu sufletul oricum..dorul de apurta un zâmbet, un salut, un ,,cum o mai duceți?,, pentru cei pe lângă care trec. Acest lucru îl aflu de mare folos. Aș fi vrut să schimbe toți (măcar pentru o vreme) timpul dedicat ambalajului ca să nu se mai simtă pustii la sfârșit de zi, să nu mai fie roboții unui podium distorsionat pășind spre niciunde.

„Și inimile s-au făcut de fier…Deoarece înlesnirile omenești au depășit limitele, ele au devenit greutăți…S-au înmulțit mașinile, s-a mărit și împrăștierea minții, l-au făcut și pe om mașină, iar acum mașinile și fierul comandă omului.

Da, oamenii văd toată lumea, numai pe ei înșiși nu se văd. Astăzi lumea se distruge din pricina munții ei. Nu o distruge Dumnezeu…” (Cuviosul Paisie Aghiorâtul)

Drag fost tovarăș (Mare Stres),

îți mărturisesc că nu îmi sunt dragi întâlnirile cu tine. M-am obișnuit să mă întâlnesc cu Marea Linște și tovărășia cu ea mi-e mult mai de folos.

Am observat că ai început să te hrănești și cu sufletele copiilor ce odinioară alergau și se jucau neobosiți.

Depărtarea de tine m-a dus pe cărări noi și peisajele vieții mele sunt încărcate cu mireasma florilor. Nu mi-e dor de tine și încerc să ocolesc drumurile pe care te plimbi tu împărțind minciuni oamenilor.

Liniștea îmi spune mereu adevărul despre mine…și o prețuiesc. Adevărul ne face întotdeauna liberi.

O vreme am crezut că și tu spui adevărul, dar mâinile mele erau încătușate și nu puteam să prind fluturi și ploaie, să țes din vânt, să culeg soare.