Drag suflet de mamă… (mie și celorlalte mame care trec pe aici)

Noi știm în miezul inimii că nimic nu ne umple și nu ne împlinește așa cum o poate face familia și căminul nostru, ridicat prin jertfă, bucurie, răbdare.

Noi știm, acolo unde nimeni în afară de Dumnezeu nu poate ajunge, că nici biroul la care stăm ore lungi, nici cabinetul la care muncim, nici bijuteriile pe care le-am cumpărat și nici hainele nenumărate nu pot să se strecoare în miezul ființei noastre ca să aducă împlinire. Noi, da…noi știm și noi pe noi nu ne putem minți.

E adevărat că sufletul de mama ne strigă și ne cheamă spre multe și am vrea să îmbrățisăm cariera ca pe un prunc, să o creștem, să o ducem cu noi dincolo de lume. Dar pruncii noștri? Pe aceștia cui îi lăsăm? Căror brațe îi dăruim pe aceia ce nu au sfârșit cu nădejdea că vor fi crescuți mai bine decât i-am putea crește noi? în timp ce noi ne creștem cariera și numele….

Noi știm că ne-am înstrăinat de inima lor și că nu-i mai știm provoca la hohote de râs, știm atunci când le privim ochii că nu-i mai cunoaștem, că sunt tot mai străini și noi tot mai triste. Ne mințim câteodată cu câte o recompensă materială, cu câte o excursie împreună, cu câte o plimbare prin parc că putem recupera și putem căștiga ceea ce am dăruit altora. Dar noi știm…că adâncul nostru și adâncul lor se întâlnesc când am făcut din ei o prioritate, când am dat ore după ore pentru ei, când am înțeles că ei nu ne fură cariera și nu ne pun piedici spre gloria ci ei ne sunt treptele adevăratei înfrumusețări și că fiecare lucru pe care ei reușesc să îl facă ne promovează și pe noi.

Noi vedem clar, nepătat, cum nu le mai știm ochii, cum privim parcă spre ei, dar vedem dincolo de ei, la hârtiile nescrise de pe birou, la proiecte, la pacienți, la șefi…

Îmi lăcrimează gândul când văd pruncii noștri abandonați ore întregi începând cu vârsta de 1 an în brațele bonelor și a creșelor pentru că eu știu așa cum și voi știți că unui prunc îi e dor de ochii mamei, de mâna ei caldă, de pieptul ei, de poveștile rostite de ea, de mirosul ei. Și mai știm că orele așteptării par fără capăt când ți-e dor, când te arde, când ești frânt.

Eu mi-am zis că vreau să fiu mama și să rescriu în mine ceea ce toate școlile au șters: împlinirea în cea mai sfântă carieră, scrisă de Dumnezeu pe ființa mea încă din pântece, de unde s-a hotărât că voi fi femeie. Cu instinctele îngropate în frici și cu ambiții mari de a deveni cineva m-am trezit mama acum mai bine de 5 ani.

Mi-am resetat pe rând capitolele vieții și încă mai am de resetat…

Și nu e lucru ușor.

Uneori m-am trezit gemând de durere, cu toate visele aruncate pe podea, la picioarele lui Dumnezeu, cu mintea stoarsă, cu trupul fără resurse…implorând Cerul să-mi dea busola înapoi și să-mi dea iertarea pentru cu că eu știu că mult am greșit și mult voi mai greși. Și Cerul mi-a dat de fiecare data busola și merg cu nădejde încercând să nu mă mai zbat în îmbrățișările lui Dumnezeu.

Așa se face că azi sunt captivă într-o libertate fără seamăn…cuibul meu. Și cu fiecare an sunt tot mai captivă și tot mai liberă în același timp. Nu mi-e dor de visele vechi pentru că cele noi le-am înălțat de pe genunchi și sunt mult mai sigure. Câteodată mă vizitează visul de a avea mai mulți copii în cuib, dar și pe aceasta mi l-a lecuit Dumnezeu prin Voia Lui care nu e identică cu voia mea și prin Șoaptele Lui: ,,Răbadare! Răbdare!…Tu caută împărăția Mea, de restul ma ocup Eu, în ritmul Meu. Soarbe minunile și fii mulțumită, fiecare zi e o naștere întru viață, fiecare gest poate fi ca primul gest. Soțul tău și pruncul de aici și pruncii din cer sunt scântei din Mine. Primește-i așa cum sunt și bucură-te că-i ai și țopăie de dragul lor…”

În cuib sunt ceas deșteptător, sunt bucătar, sunt consilier, sunt fotograf, sunt actor, sunt desenator, sunt învățător, sunt decorator, menajeră, ușier, primitor de oaspeți, studiez, cad examene, sunt grădinar, fochist, veterinar, pediatru…sunt paznic de noapte când ne vizitează boli sau vise negre, sunt explorator, sunt Soție și mai apoi Mamă. A fi soție și mamă știm cu toate că implică a fi de toate.

Fiecare zi mă provoacă….

Fotografiile pe care vi le dăruiesc azi sunt din cuib și de pe lângă cuib, ca o mărturie a faptului că frumusețea cuibului nu se epuizează ci devine tot mai mare cu fiecare clipă care trece prin ea.

Și vă las în dar vouă și îmi las și mie cuvintele unui om înțelept. Ioan Gură de Aur ne scria nouă, celor ce suntem femei, nouă, celor ce știm …

”Unul îi este serviciul femeii ca sa împarta grija, sa pastreze cele spuse, sa grijeasca de lucrurile casei; caci spre aceasta a rânduit-o Dumnezeu, ca în aceste lucruri si în altele sa ne fie de ajutor. Caci viata noastra consta din doua lucruri, din lucruri private si publice; ei i-a atribuit Dumnezeu partea ei: grija femeii este sa grijeasca de lucrurile casei, a barbatului de negotul public, judecatile, armata, celelalte toate. Femeii îi este orânduita conducerea interioara. Daca ea se achita cu fidelitate de sarcina ei familia este prospera; daca o neglijeaza, este ruina ei.”

Mă rog pentru fiecare suflet care străbate acest articol, să aibă puterea să abandoneze la picioarele lui Dumnezeu toate visele care stau ca piedică…

Noi știm…fiecare dintre noi știm care sunt acestea….

Și visele Lui să ne încălzească inimile și viețile…