Cu gândul la ei

Această grămadă de gânduri sincere e scrisă cu gândul la ei.

Pentru cei ce nu-i cunosc: ei sunt minunile zilelor mele, sunt coechipierii mei în lupta pentru frumos, sunt oglinzile mele și iar minunile mele. 🙂

Ei sunt … un dar nemeritat pe care vreau să-l tratez cu respect și responsabilitate fiind mereu conștientă că ne mântuim împreună…

Ascultăm…

Și acum citim… 🙂

O dimineață nouă…

Cântecul cocoșului întrerupe liniștea rece.

Acest cântec îmi aduce aminte de lepădarea unui ucenic…

Mă trece un mic fior de teamă pentru că această amintire îmi descoperă fără ezitare slăbiciunea ființei mele.

Poate că încă nu am rostit cu gura că nu-L cunosc,…dar …dar prin faptele mele n-am strigat eu mai tare ca Petru? cu mult mai tare…același lucru.

Ah! de câte ori având privirea încruntată și chipul plin de ură am rostit că nu-L cunosc. De atâtea ori, cu spatele întinsă la nevoia celui ce-mi cerea am strigat că nu-L cunosc. Și tot parte a lepădării mele au fost situațiile multe în care am stat la masă cu minciuna, judecata, ura și nu am rostit nimic deși Duhul îmi șoptea, iar prin propria-mi nerostire am spus că nu-L cunosc.

Postul…acest teren nou ce mi se dă în dar an de an, această parcela de timp care îmi reașează în suflet șansa de a spune că Îl cunosc…

îmi trasează prin suflet linii albe și drepte (semnul tălpilor Lui, neatinse de păcat) ca să știu pe unde a trecut și ar trece Mântuitorul Meu. Eu, străinul călător, le-am șters prin ignoranța mea și prin comoditatea mea punându-mi veșnicia în pericol atunci când risc să trec pe locuri nemarcate cu Tălpile Celui ce a murit și a înviat.

De câțiva ani m-am deprins cu un obicei. Nu mi-e ușor să-l spun. Îmi pare asemeni unei spovedanii publice. Ce mă îndeamnă totuși să fac asta e dragostea pentru voi (toți cei care îmi citiți jurnalul cel deschis). Cred că dragostea cere sinceritate.

Așadar…am un obicei în casa mea. Acela de-a spune că nu-L cunosc, soțului și fiului meu. Nu rostesc cu gura, dar strig cu fapta. E un obicei. Voi toți știți ce greu se schimbă obiceiurile.

Am pornit într-o nouă și grea aventură…cu Dumnezeu.

Ieri, în aventura deja pornită, mi-am văzut atitudinea față de copilul meu. Am suspinat și am cerut iertare Celui ce mă însoțește în această aventură  mărturisindu-I fără cuvinte (pentru că da, noi oamenii spunem multe fără cuvinte) că am îndoieli, da aproape că I-am declarat că mă îndoiesc că vom reuși deși eu tânjesc ca după un izvor într-un deșert, așa tânjesc după această podoabă a omului ascuns al inimii.

Acum câțiva ani am adus un obicei în casa mea.

Vă pun înainte o întâmplare ca să trasez un mic contur.

Vine scumpul meu copil de afară, bucuros…spre mine. Poartă în mâini o creangă cu frunze uscate pe care o văd mai clar decât îl văd pe el. În timp ce îmi spune cu entuziasm ceva eu privesc creanga și pe el nu pot să-l ascult deși îl aud. Ascult doar frunzele de pe creangă care se freacă de fereastra ușii și cad pe preșul abia curățat. Instinctiv îmi schimb chipul încântat de curățenia din casă într-un chip acru. Încep să strig cu mânie ca să fiu sigură că mă aude: să se ducă repede afară că face mizerie. El pleacă…de data aceasta nemarcat parcă de tonul meu. Eu rămân în curățenia pentru care m-am trudit și care îmi devine o mare mocirlă sufletească.

Despre ton și chip e vorba. Situația de mai sus e una recentă în care chipul și vorba mi s-au lepădat de Cel ce-mi este Mântuitor. Fiul meu care pleca e pentru mine punerea în scenă a unei realități nevăzute, aceea de-a alunga Duhul Domnului cu liniștea și pacea și bucuria…prin atitudinea mea, prin lepădările mele de voia Lui cea bună. Multă vreme am scuzat-o. Acum nu mai vreau să o scuz ci vreau să o acuz ca fiind responsabilă de zidul ce mă desparte adesea de Cel care a spus să fiu și am fost.

Obiceiurile ies greu, ca petele vechi și mari de pe haiele albe. Ce mă face să am nădejde e puterea Lui care se desăvârșește în slăbiciunile mele. Îi aud cuvintele scrise în Isaia:

”Când lucrez Eu, cine se poate împotrivi?”

Tânjesc după duhul blând și liniștit și cu el vreau să mă împodobesc.

Postul…un bun prilej de a începe.

…căci

”Am o singură dorință arzătoare: să schimb lumea schimbând un singur om – pe mine însumi.”

Mi-am atârnat de un cui din inimă câteva cuvinte. Le-am pus cu grijă, axact pe peretele de unde ies țipetele, privirile mânioase și neliniștea.

”Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe,

Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.

Că aşa se împodobeau, odinioară, şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor lor,…” (Biblia)

Dacă nu aș știi că negrăit de mari Îi sunt puterile și bunătatea nu aș îndrăzni să sper, să vreau, să mulțumesc ca și cum aș fi primit.

Cu Dumnezeu înainte!