Doamne drag,ce toamnă…ce toamnă!

În care Tu mă mângâi cu soare și din mine se topesc toate grijile,

se topesc temerile,

se topesc întrebările toate…

Și hrana ființei mele devine prezența Ta.

...

Doamne drag, răspunsurile Tale au forma luminii și când ele se strecoară prin mine mă simt liberă…să mă bucur de tot ce vine de la Tine.

Mulțumesc! pentru că mă iubești.

Mă simt răsfățată și mă simt în siguranță atunci când celulele-mi devin conștiente de Ochii tăi care mereu, mereu mă urmăresc.

În ograda vieții mele e an bogat. Nu pentru roadele ce stau unele peste altele ci pentru că în toate văd amprentele Tale și pot exclama tare, nespus de tare: Cel ce m-a creat e în detaliu implicat!

Ah ce bine că nu mă pot ascunde de Tine, ce bine că nu pot fugi, că n-am nici o șansă, nici o scamă de lume spre care să plec și unde Tu să nu fii: chemându-mă, rostind numele meu și amintindu-mi că cea mai bună cale e Calea Ta.

…

Noi oamenii…

cărăm saci cu griji, cu poveri, cu dorința grea de a controla viitorul nostru și al pruncilor noștri. Îi ducem adesea în mod inconștient, convinși fiind că aceasta e singura șansă de a supraviețui, de a deveni, de a avea lucrurile necesare existenței noastre. Dacă nu planificăm la milimetru toată viața, până la pensie suntem niște iresponsabili…care trăiesc cu capul în nori și a căror viitor poate fi ușor prezis: un dezastru.

Pentru că da, în ochii acestei lumi un om mare e cel care știe multe, care are multe, care poate multe. MULTE să fie…că să fii cineva.

Inima nu-și găsește odihna într-o astfel de cale și adesea simte palpitațiile neliniștii, dar continuă să bată împotriva naturii ei.

Pentru inimă e natural să se încreadă în Dumnezeu.

”Ferice de cei ce-și pun tăria in Tine, în a căror inimă locuiește încrederea.” (Biblia)

După hainele noastre de firmă, după mașinile de ultimă generație, după toate achizițiile cu care ne mândrim stă ascunsă marea prăpastie a neîmplinirii. Cu cât muntele agonisirii devine mai mare, cu atât prăpastia e mai adâncă. Tot ce strângem fără El risipim. Și ah ce săraci suntem de fapt când nu mai dăm altora, când iubim cu patimă lucruri și uităm că ele nu trec granița…când punem mai mare preț pe ceea ce va arde, decât pe sufletele celor din casa noastră, din blocul nostru, din satul nostru…

N-avem timp pentru oameni! Ne-am dat robi lucrurilor și acestea ne mănâncă fărâmă cu fărâmă viața, ne pustiiesc adâncurile, ne mint fără regret.

Cu ce fel de litere ar fi trebuit să ne scrie Dumnezeu? ca să le vedem și să le credem…

„SĂ nu cĂutaȚi ce veȚi mÂnca sau ce vețI bea Și nu vĂ frĂmÂntaȚi mintea.

CĂci toate aceste lucruri Neamurile lumii le cautĂ.

TatĂl vostru Știe cĂ aveȚi trebuinȚĂ de ele.

CĂutaȚi mai intÂi ÎmpĂrȚia lui Dumnezeu,

Și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.

 Nu te teme, turmĂ micĂ; pentru cĂ TatĂl vostru vĂ dĂ cu plĂcere ÎmpĂrĂȚia.

VindeȚi ce aveȚi Și daȚi milostenie.

FaceȚi-vĂ rost de pungi care nu se Învechesc, o comoarĂ nesecatĂ În ceruri,

unde nu se apropie hoȚul Și unde nu roade molia.

 CĂci unde este comoara voastrĂ, acolo este Și inima voastrĂ.

Mijlocul sĂ vĂ fie Încins, Și fĂcliile aprinse.

Și sĂ fiȚi ca niȘte oameni care aȘteaptĂ pe stĂpÂnul lor sĂ se ÎntoarcĂ de la nuntĂ,

ca sĂ-i deschidĂ ÎndatĂ, cÂnd va veni Și va bate la uȘĂ.” (bIBLIA)