Săptămâna 2 (din cugetele inimii mele)

E seară.

În camera noastră e cald. Miroase a copilărie, a propria-mi copilărie. Acel timp în care nu purtam haina groasă a grijilor și îmi scăldam inima în bucurie, o bucurie căruia nu-i vedeam marginile.

Cu vremea am pierdut acest obicei pentru că am exersat sute de mii de clipe: teama, neîncrederea, obsesia de a controla. Acum reînvăț ceea ce odată aveam.

E Postul Crăciunului. Toate colindele ce se strecoară în mine și merg spre pântecul meu îmi reamintesc continuu de nașterea Mîntuitorului meu și de Mama Lui, de cea care L-a purtat, cea căreia i-a gâdilat pântecul Dumnezeu. …așa cum mie îmi gâdile pântecul această veșnicie,  cutremurându-mă. Țesuturile mele sunt atinse de o minune și eu…eu nu găsesc cuvinte ca să pictez tabloul ce există în mine.

Nu-i lucru mic să fie viață diferită de a ta…în tine.

Și apoi această legătură dintre noi vrea să mă transforme mai întâi pe mine. Pentru că da, orice mamă care ia pulsul pruncului va vedea că e continuarea pulsului ei și fie că vrea, fie că nu vrea, e responsabilă de tot ce dă spre ființele ce cresc în ea.

Se făcea că într-una din zilele săptămânii trecute mi-am cadorisit o stare de neliniște. Pentru că nu am vegheat, aceasta a traversat în viteză gândurile mele și a plecat fără ezitare spre mădularele mele, spre celulele de carne.

Deodată, viața din mine, pruncul cel nou al poveștii noastre, a început să se agite. se lovea de pereții burții mele și am văzut pentru întâia oară ondulările pielii mele.

Brusc, asemeni ceasului deșteptător, această neliniște a vieții dinlăuntrul meu mi-a trezit conștiința și mi-a strigat în timpanele inimii:

 

„- Mami! Mami…tu nu vezi cum viața ta o colorează pe a mea?

Mami, tu nu simți că ceea ce tu lași să intre în tine vine cu viteză direct spre mine?

Ești poarta prin care ființa mea primește hrana.

Mami, zbaterile tale devin zbaterile mele, iar pacea ta devine și pacea mea.

Eu respir ceea ce tu alegi să-mi dai.

Am fost suflat în tine de Dumnezeu, iar tu mami, tu mă crești, tu dai formă începuturile mele…

te rog nu mă uita!”

Și eu am mângâiat pielea ce s-a ondulat și am lăsat ochii să fie umezi, să se răcorească în apa sărată care despovărează ființa.

„Iart-mă prunc!”

Poate că în viteza acestei lumi ne vine greu să mai credem că trimitem pe canale văzute și nevăzute stări. Nu mai suntem martorii continuării noastre pentru că viața ne e împrăștiată, trăită în ritm alert. Nu mai găsim tihna în care vibrațiile trăirilor noastre, trimise spre alții, pot fi văzute. Trimitem vibrații clipă de clipă: spre copiii noștri, spre cei din casa noastră, spre semenii noștri.

 

Hai! Din nou vă invit pe voi și pe mine să trăim frumos!

Să fim lumini din care pleacă spre cei din jur: lumină.

Să stăm, așa, legați, la Dumnezeu conectați…

Pentru că acest șir va chema și alte lumini:

Și așa, ÎMPREUNĂ, să facem lumea mai bună!

Noi parcă nu mai știm

că întunericul se risipește

CÂND SE APRIND LUMINI.

„Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.”

(Biblia – Cuvintele lui Isus)