Zăpadă! Zăpadă pe toate potecile inimii mele…(săptămâna 6)

 

„Trebuie să-ți folosești viața care ți s-a dat pentru a le da altora viață.

Ai primit niște daruri pe care nu trebuie să le ții pentru tine, ele ți-au fost date ca să fie o ancoră de salvare pentru alții, în caz contrar îți vei pierde viața.

Mesajul vine ca un ecou de la Dumnezeu: dacă darurile tale nu oferă alinare altora, tu nu trăiești cu adevărat.

Ce-i folosește unui om să câștige toată lumea , dacă își pierde sufletul?”

(Ann Voskamp – Cel mai mare Dar)

Acum știu ce așteptau toți pomii, toate casele, toate drumurile!

Știu ce așteptau dealurile, pădurile și odată cu ele toți ochii noștri!

Erau flămânde după alb. Cerșeau să ningă. Și a nins cum ninge numai în povești. Timp de câteva zile și câteva nopți fulgii au venit din înălțime ca să umple peisajul aflat în tânjet.

Crengile se rup sub greutatea zăpezii fără să le doară. Parcă ar zâmbi în timp ce se frâng.

Animalele și oamenii pășesc greu. Sub pașii lor se modelează cărări.

Păsări multe zboară prin jurul casei mele. Caută hrană.

Încetinesc ritmul și merg să presar grâu și fărâmituri pe locuri neatinse de fulgi. Păsările se apropie în zbor lin și ciugulesc din ceea ce le-am dat. Nu știu cum, dar zăpada aceasta a ajuns și pe potecile inimii mele și mi-a dăruit o bucurie nouă. Mă pomenesc cum stau cu ochii pierduți în alb și chipul tot mi se luminează. Dumnezeu a turnat fără zgârcenie frumusețe…

Mă gândeam ce alint e fiecare anotimp…

Suntem mult iubiți! …de Dumnezeu.

Observ cu uimire cum Creatorul meu aduce binecuvântări fără număr în viața mea. Îi place să decoreze după ce trece prin șantier…Îi place să umple de culoare după ce a atins adânc cu dalta.

Scârțâit de zăpadă. Tălpi goale de copii fericiți prin albul curat.

Joc limpede. Câinele e și el copil…

„Întreaga viaţă m-a chinuit gândul: Care este rostul vieţii?

M-am întrebat unde duce această viaţă.

Să fie oare spre bogăţia materială pe care omul se trudeşte atât să o agonisească, să mănânce şi să bea, oare asta să fie totul?

Slavă lui Dumnezeu, în viaţa Sfântului Serafim din Sarov, sfântul ne lămureşte că ţelul vieţii este întoarcerea în braţele Tatălui nostru Ceresc, ca noi oamenii, aici pe pământ, călăuziţi de Duhul Sfânt, să fim asemenea îngerilor din ceruri.” 

(Starețul Tadei – Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața)

Dacă fiecare zi o începem ca pe o sărbătoare, lipiți de Dumnezeu și de voia Lui cu privire la viața noastră, atunci regăsim sensul pierdut. Și dacă ne cuibărim gândul cel întunecat în cuvintele Lui, găsim alinare.

Mintea noastră poate primi o altă formă. Hristos poate lua chip și în ea…

Să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în noi.

Să ne dea, „după plăcerea Lui, şi voinţa, şi înfăptuirea.”

Știu om drag că uneori ți-e teribil de greu. Știu că uneori până și zăpada poate deveni o povară. Da, știu că râsul celor din jur poate fi și un zgomot respingător… Sărbătoarea o simți ca o usturime nealinată și oboseala pare fără capăt. Iar singurătatea pare de nestins.

Scufundă-te în Cuvintele Artistului, lipește-te ori relipește-te de Cel care a spus:

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.”

Sărbătorește Nașterea Lui în inima ta!

Și lasă-L pe El să crească în tine…

Căci cum oare am putea fi parte dintr-un Crăciun dacă în noi nu facem loc pentru El și voia Lui?

„ Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi.

Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.

Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus:

 El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,

 ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se† asemenea oamenilor.

La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.”

(Biblia)

Mai sunt doar câteva zile din acest post. Trec repede zilele și parcă pot auzi freamătul lumii, claxoanele, aglomerația, timpul sacadat. Cu toții însetăm după o Sărbătoare. Una care să nu semene cu celelalte, să fie mai plină cu sens, să nu lase în urma ei durere și depresie.

Am trimis în fiecare săptămâna gânduri și imagini spre satul din voi, spre locul acela în care e liniște.

Așa ca voi, n-am știut că acest exercițiu va fi finalizat cu imagini pline de zăpadă. Vreau să vă fac o mărturisire. Că poate vă întrebați de ce fotografiile toate sunt din casa mea si din imprejurimi. Poate v-ați săturat să vedeți aceiași pomi, același drum, aceeasi cameră. aceleași ferestre. Ah! dragii mei dragi, acest post a fost un exercițiu de a redescoperi frumusețea locului în care Dumnezeu ne-a adus, a fost o reîndrăgostire de locul peste care eu ca femeie sunt stăpână, o reamintire a rolului pe care Dumnezeu mi l-a dat.

Dumnezeu m-a înviorat în timp ce vă scriam și m-a întărit în slujba pe care o am.

Vă mulțumesc pentru vizitele repetate, pentru încurajări! (fără ele nu aș fi avut putere să merg mai departe cu blogul acesta)…

Vă așteptăm în lanul de zăpadă,

la un ceai cald și o poveste despre Dumnezeu,

când vă e dor de sat.

Vă îmbrățișăm inimile și vă urăm:

”UN SUFLET PLIN DE DUMNEZEU!”

„Iată, Fecioara va purta în pântece și va naste Fiu și-L vor chema cu numele de Emanuel, care se tâlcuiește: 

Cu noi este Dumnezeu.”