Te simți singur? Infinit de singur…?

„Și umblarea după lucrurile firii pământești este moarte,

pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace.”

Când frica vrea să te înghită,

Când deznădejdea vrea să te acopere,

Când durerea vrea să te nimicească,

Și Tristețea vrea să-și înfigă ghearele în toate gândurile tale…

este un LOC de adăpost!

Acolo, în El, lacrimile toate se odihnesc și celulele trupului primesc tărie.

Doar Acolo poți suspina ca să fii cu adevărat eliberat de greul inimii tale.

Când te simți singur, infinit de singur, ești în cel mai prielnic punct…Acolo unde poți întâlni pacea, iertarea și nesfârșita dragoste a Dumnezeului tău.

Acolo unde înțelegi menirea ta…

Pentru că oricât am strânge în pumni și oricât am căuta în afara noastră, există în noi un dor…după Dumnezeu. Pe acesta nu-l poate sătura nimic din cele ce au fost create.

Poate că și tu, asemeni mie, te simți uneori străin, ori mesteci din cele ale lumii și ești tot mai flămând.

Poate te-ai înfofolit și tu în planuri mărețe, în vise largi cusute cu fire de aur și te-ai pomenit dârdâind într-un frig absolut.

Sau poate ai iubit și tu mult, poate prea mult, oameni, locuri, lucruri și dintr-o dată ai simțit că nu-i destul, că tânjești după ceva de altă Dimensiune, altă Formă, alt Conținut.

Acesta-i dorul după Cel ce ne-a creat după chipul și asemănarea LUI… Și NIMIC altceva nu poate să-l umple, să-l împlinească, să-l aline…

E iarnă.

Stau cu gândurile făcute praf și privesc pe fereastră.

Mi se tăvălesc ochii prin alb.

În urechi am îndesat o cântare, de fapt o rugăciune ce se repetă de minute multe.

„Doamne drag, primește viața mea și-nvață-mă mai mult să Te iubesc.”

Din când în când aud glasul puternic al pruncului meu mic.

Fărâma aceasta, modelată în pântecul meu, adusă în această lume prin mine, e câteodată o mare ispită în a iubi un om mai mult decât pe Dumnezeu. Chipul mic, caracterul fascinant și orele nemăsurate pe care le petrec lipită de el, mă defocalizează subtil de la Dumnezeu.

Conexiunea puternică cu el, gesturile lui suave, privirea lui dulce și nevinovată îmi acaparează simțurile dându-mi falsa stare că mi-e de ajuns, că nu mai am nevoie de nimic.

Ah! Noi, oamenii, ne facem cu usurință idoli:

din copii,

din bogății,

din pasiuni,

din scopuri,

din obiecte,

din locuri…

din orice lucru pe care ajungem să-l iubim mult, mult prea mult, ridicându-l pe locul care i se cuvine doar lui Dumnezeu. Și apoi ne închinăm lui cu patos.

Ne ținem gândurile și nădejdea sprijinite de idoli. Avem inima noastră dedată lor…

Și când idolii se clatină ne prăbușim în gol.

Suntem dezorientați.

Fără direcție.

Cu o ceață densă împrejurul nostru.

Măcinați.

Descurajați.

„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.

Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”

S-a lăsat întunericul. E ceas de seară. Sub un bec cu lumină rece stă liniștită zăpada.

Mi s-a liniștit și mie sufletul în timp ce am scris cu litere despre adâncul meu, scoțând din sertare întunecate frământări…la lumină.

M-a îmbolnăvit, m-a stors, m-a apăsat…dorul de Dumnezeu.

Pentru că ritualurile mele nu garantează prezența Lui în mine.

Iar păcatele mele vor continua să ridice zid…de despărțire.

„Rătăcesc ca o oaie pierdută; caută pe robul tău, căci nu uit poruncile Tale.”

…………..

„Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea.”