DEPRESIA – hoțul culorilor mele

A venit tip til…așa cum vin hoții.

A înconjurat de câteva ori ființa mea și după ce a găsit intrarea mi-a răpit toate culorile.

N-am știut de la început CINE e… N-am știut cum se stă în fața ei.

Mi-a anesteziat simțurile. Mi-a înțepenit voința. A legat puterile trupului meu.

A acoperit viitorul meu în deznădejde și mi-a derulat imagini cu trecutul meu. În tot acest timp striga fără milă: NIMIC NU ARE SENS!

Mi-a răscolit fără rușine toate cămările inimii și a vrut să mi-L ia pe Dumnezeu.

Noaptea neagră părea că nu mai vrea să se facă ziuă.

Uneori, trecea câte un om prin viața mea și eu vroim să mă salveze, dar el nu avea putere să o facă.

Alteori traversa poteca ochilor mei câte un copil, ori un tril de pasăre, un fir de floare, o cântare, o carte… nici ele nu au reușit să mă salveze.

Eram încordată, cu mușchii înșepeniți de temeri imaginare. Trupul părea pregătit să leșine la orice mișcare, eram amețită… într-o realitate neagră. Obsedată de gândul morții.

Gânduri negre se frământau cu grămada înlăuntrul meu.

Dormeam mult.

Am probat tot ce știam, am strigat până am devenit mută. Lacrimile le purtam ca pe o lentilă, lipite de retină. Universul era îmbracat cu durere…

Nu mai avem valoare. Odată cu memoria îmi pierdeam toate visele.

M-am luptat cu hoțul. Am dat cu pumnii, cu picioarele, cu toate celulele mele…până când m-am prăbușit și am auzit un râs batjocoritor…Atunci am înțeles că ceva nu fac bine. că hoțul acesta cu mai multe fețe, care s-a pus stăpân pe viața mea, nu pleacă decât atunci când îl atac cu arma potrivită (în cazul meu a funcționat cu Cymbalta – un antidepresiv)

………………..

Îmi amintesc că mă trezeam mereu obosită, că toti mușchii capului îmi erau încordați, că hrana nu mai avea gust, că zâmbetele nu mai aveau efect. Vroiam să iubesc viața pentru că știam că e frumoasă…dar nu mai puteam. Mă durea orice întâlnire cu cei ce altădată îmi erau nespus de dragi. Vroiam să am răbdare cu pruncii mei, să-mi încurajez soțul, să scriu, să gătesc, să mă plimb…Vroiam să mă pot ridica din patul neputințelor…

După prima ridicare am avut o altă recădere (la întreruperea tratamentului).

N-aș fi scris…pentru că nu mi-e comod să mă întorc în brațele hoțului, în absența culorilor. Dar bunătatea lui Dumnezeu m-a îndemnat s-o fac…pentru aceia care prinși în brațele acestui hoț mincinos nu mai pot vedea culorile.

Scriu pentru cei care au viitorul conturat în negru, pentru cei care nu mai văd Sensul.

Când ești în depresie ai simțurile bolnave. Nu mai poți simți bunătatea lui Dumnezeu și nici frumusețe Vieții Veșnice. Ești oarecum blocat. În mintea ta se derulează un monolog funebru la care ești obligat să asiști…

Dar….ESTE IEȘIRE!

Azi pot gusta frumusețea clipelor și e un mare dar să poți face asta.

Azi pot privi florile …și e un mare dar.

Azi pot asculta păsările și pot cuprinde trilul lor cu simțurile.

Azi nu ma mai simt fugărită.

Azi pot dormi liniștită și mă trezesc odihnită, cu putere să-mi trăiesc viața.

Dumnezeu a fost cu mine prin vale. Eu nu L-am simțit…

Simțurile pot fi bolnave (suntem înșelați când ne agățam credința de ele).

M-am spijinit pe cuvintele LUI, deși mă îndoiam adesea de puterea lor. Le-am repetetat uneori ca pe un refren cu care să acopăr uneltirile întunericului…

„Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu.”

 

Dumnezeul meu drag, mulțumesc că ai traversat valea cu mine! Mulțumesc pentru fiecare Cuvănt pe care l-ai presărat în mine ca să pot face față săgeților arzătoare pe care cel rău le-a trimis spre mine! Mulțumesc că ai avut îngeri cu care ai păzit viața mea…

„Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?

Precum este scris: „Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”.

Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit.

Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile,

Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.”

(Biblia)

 

PS: Le mulțumesc în mod deosebit Andei Mogos (psihoterapeutul care m-a ajutat să înțeleg ce am de făcut) și domnului doctor Mihai Câsu (psihiatrul care a avut răbdare și înțelepciune în a găsi un medicament potrivit pentru mine)….și Irinei (cea care după lupta ei cu depresia mi-a fost sprijin și m-a încurajat cu experiența ei …asigurându-ma că există ieșire chiar și atunci când eu nu mai cred asta) …si oamenilor mei dragi (care m-au ascultat și m-au iubit si așa)….
Și iubitului meu soț, care a devenit și mai matur și a știut să mă țină ancorată în CER…și copiilor mei (care au strălucit ca niște stele în bezna mea).