Scrisoare cu doi destinatari (pruncilor mei…)

Seară de mai.

Pe cer nori. În inimă: SOARE.

Câteva păsări cântă neobosite. Cântecul lor pătrunde prin timpanele mele amestecându-se cu glasurile copiilor mei.

Fereastra camerei e deschisă.

Mărturisesc: mi-a fost dor să scriu.

Când Dumnezeu te lucrează în atelierul Iubirii Lui, când dalta Lui pătrunde în pereții inimii…atunci știi că e nevoie să stai tăcut.

Cuvintele sunt absorbite câteodată în durere, uitate, metamorfozate și abia mai apoi înnoite.

Cuvintele trebuie să moară câteodată.

Mai târziu ele vin ca niște vlăstari noi, ai frumuseții și sensului.

Azi plămădesc o scrisoare…pruncilor mei.

Copiii mei dragi,

vă aud glasurile.

Unicitatea voastră devine transparentă prin ele.

Sunteți doi. Acesta e pretiosul prilej de a fi în relație cu cineva, de a fi lucrat și de a lucra prin ceea ce ești la devenirea celui lângă care ești.

Sunteți în locul în care egoismul e măcinat, mândria e mototolită, visele se cer a fi împărțite. Iar eu, observatorul din umbră, tremur câteodată … pentru că deși aș sări să vă salvez pe fiecare dintre voi… știu că nu pot.

Salvarea voastră vine prin Cruce. Aceasta a fost Calea pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru fiecare dintre noi. Știu că doar când veți accepta acest Adevăr în inimile voastre veți fi cu adevărat împliniți, transformați, salvați.

Ați venit în casa noastră pentru o vreme. Ah…deși în zilele grele vremea îmi pare nespus de lungă, știu că anii trec repede. Pentru că sunteți ucenici ai vieții mele văd oglindit în voi o avalanșă a propriilor neputințe.

Ceva mă face totuși să tresar de uimire!

Sunteți creați după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu…

În voi același gol ca în mine, ca în toți pământenii ce-și trăiesc zilele sub soare: GOLUL DE FORMA LUI DUMNEZEU.

Știu fără urmă de îndoială că oricât vă zbateți și oricât strîngeți în hambare rămâneți GOI fără EL în voi.

Șchiopătez.

Uneori mi-a mâinile legate cu pământ.

Iertați-mă pentru că nu știu să mă las a fi fereastră prin care Frumusețea lui Dumnezeu să ajungă la voi!

 Sunt stirbite faptele mele bune și înnegrite de firea mea păcătoasă.

Am gândurile scufundate în planuri omenești.

Iertați-mă pentru că în loc să le fugăresc pe poteca rugăciunii le risipesc în deșertăciune și nu mai pot să fiu sare și lumină.

Sunteți și voi observatori. Sub lupă e viața mea. În voi se citesc bolile mele sufletești.

Iertați-mă! Iertați-mă când vă privesc cu neimplicare, când vă mustru fără dragoste, când vă îndrum fără milă, ori vă ascult cu urechile și vă vă ating cu mâinile dar am obloane pe toate ferestrele adâncului meu. 

Iertați-mă pentru atunci când vă povestesc despre Cer, dar nu am Cerul în mine…

Pui minunați și voi sunteți născuți în păcat. Întunericul are semințele și în inimile voastre. Autoritatea ce mi-a fost dată de Creatorul nostru mă silește să croiesc cărări pentru voi. Nu puteți fi lăsați să rătăciți, purtați de poftele voastre, de pornirile acelea mici dar rele care au lăcaș și în voi.

Iertați-mă pentru atunci când nu supun autoritatea mea Autorității lui Dumnezeu!

Sunteți opere de artă! Îl laud pe Dumnezeu pentru felul în care v-a alcătuit. Când îmi opresc ochii și gândul în dreptul vostru văd un uriaș potențial al devenirii voastre. Dacă Îl veți primi pe Hristos înlăuntrul vostru, dacă veți pune în slujba Lui toți talanții ce v-au fost dăruiți încă din pântecul meu, dacă veți lucra cu mâinile voastre la lărgirea Împărăției LUI…atunci și doar atunci v-ați împlinit menirea.

Copiii mei dragi, abandonați-vă planurile la poala Crucii și lăsați-vă povățuiți de Cel care v-a creat.

Lăsați-L, vă rog lăsați-L pe El să vă transforme, să dea o formă nestricată viselor voastre.

Lăsați-L să vă înnoiască mintea și inima ..din nou și din nou.

Lăsați-L să ia tot mai mult CHIP în voi!

„Lădați pe Domnul!

căci este frumos să lăudăm pe Dumnezeul nostru,

căci este plăcut și se cuvine să-L lăudăm!”