Trebuie să recunosc că mi-e greu. Nu e acel greu pe care l-am purtat când am luat post de zahăr. Atunci eram frustrată, tensionată.Acum e un fel de singurătate, de lume dispărută, de doliu după un univers stins.

Mă trezesc adesea în fața calculatorului neștiind ce caut aici. Acel loc drag în care mă întâlneam cu prietenii, în care eram la curent cu viața lor, cu pasiunile lor, acel loc unde găseam o mulțime de informații utile, acel loc care îmi oferea totul de-a gata a dispărut. Nu mă ard degetele să ajung la el. Știu că depărtarea aceasta e la distanță de un click, dar acest click mi-ar fi încălcarea unui angajament luat pentru inima… Nu e ca în zilele de miercuri, vineri sau duminică. Atunci trăiesc într-o așteptare scurtă. Acum așteptarea e prea lungă ca să pot să mă liniștesc cu gândul că după Crăciun voi revedea comunitatea virtuală în care mi-am construit și eu o casă. 

Despre inima mea arată v-am scris acum câteva zile… Citește în continuare „O săptămână fără facebook” →