Câteodată Dumnezeu ne invită în prezența Lui prin pustiu, ne cheamă să gustăm din dulceața Vieții după ce am fost trudiți, morți, singuri… și abia după ce ne vărsăm inima înaintea Lui înțelegem clar că nu este stare prea neagră și moarte prea veche pentru harul Lui și pentru toate mângâierile calde pe care El le păstrează pentru noi. Citește în continuare „E Mai la noi în sat…mai mult din Dumnezeu în toate rănile mele”
Domnul meu, mă întorc cu inima fărămițată, împrăștiată mulțimilor de plăceri pe care ființa mea le gustă.
Vin obosită și risipită, nădăjduid că Tu mă vei aduna și mă vei locui. Citește în continuare „Pocăință (într-o zi înnorată de primăvară)”
Se împlinesc azi 3 ani, un cumul de clipe lungi și grele încununate de o bucurie ce nu se poate descrie, de o nădejde fără capăt…
Au crescut pereți verzi împrejurul ochilor mei și în toate cămările nevăzute vlăstari de sens.
Acest cadru mă împinge să alcătuiesc o scrisoare. Amintirile amestecate laolaltă cu acest timp prezent mă îmbie la a dărui viitorului un buchet de cuvinte prin care zburdă azi multă viață.
Le scriu pentru tine, om mic, pentru omul care vei fi, pentru întregul potențial ascuns azi într-o ființă măruntă.
Chem să vină în ele prezența Creatorului tău, mireasma veșniciei, ca să nu rămână goale și fără de putere. Citește în continuare „Scrisoare pentru Efraim (3 ani)”
„Cândva a fost găsită o inscripție în închisoarea din Schliselbourg:
Cu Hristos suntem liberi și aici, iar fără El și libertatea este închisoare.”
(Antonie Bloom – Despre credință și îndoială) Citește în continuare „Iată cum pot schimba lumea! (săptămâna 6)”
Stau…soarele m-a îmbrățisat.
Lumina lui alunecă prin celulele trupului meu cuprins de dor.
Maro, câinele nostru s-a întins lângă banca de lemn, și-a abandonat și el planurile și se scaldă în lumină și căldură.
Adierea vântului a provocat un dans pe sfoara cu haine umede. Citește în continuare „Scrisoare…cu dor și dragoste pentru frații și surorile mele în Hristos (săptămâna 5)”
Am fost nevoită să ajung la oraș în zilele acestea.
În toate ungherele ființei m-a izbit o imagine.
Oameni cu măști pe chip și mănuși pe mâini se plimbau singuri, la distanță de ceilalți.
Era înnorat.
Din spatele măștilor se ridica energia morții și învelea toată imaginea.
Oamenii aveau trupurile vii, dar moartea ca realitate izbea orice retină.
Ochii se puteau vedea. Ei nu aveau mască. Frica și deznădejdea îi locuia. Citește în continuare „Întâlnirea mea cu orașul…și cu măștile”
S-au topit zăpezile și de peste tot au răsărit muguri, frunze și flori colorate…
Citește în continuare „„Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu” (săptămâna 4)”
Ai lăsat să ningă peste noi…
E o zi de iarnă încărcată cu zăpadă, pe care Tu ai strecurat-o în primăvară. E o mireasmă rece, un cântec înghețat peste verdele ce răsărise, peste toți mugurii, peste toate dealurile satului nostru.
Citește în continuare „O altă scrisoare…către Dumnezeu (săptămâna 3)”
E o zi de duminică Domnul meu drag.
De la primele ore ale dimineții natura și-a început cântecul. Când am călcat desculță pământul rece m-au cuprins fiorii bunătății Tale.
Păsările au venit de departe și într-o împletire sfântă Te slăvesc împreună cu firele de iarbă și cu mugurii cei noi. Citește în continuare „Scrisoare către Dumnezeu (săptămâna 2)”
M-am tot gândit ce să scriu în prima săptămână de post.
Și n-am găsit ceva mai potrivit decât un fragment decupat din Cuvântul lui Dumnezeu.
„ Iată postul plăcut Mie:
dezleagă lanţurile răutăţii,
deznoadă legăturile robiei,
dă drumul celor asupriţi
şi rupe orice fel de jug;
împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost;
dacă vezi pe un om gol, acoperă-l
şi nu întoarce spatele semenului† tău! Citește în continuare „Adevăratul Post (săptămâna 1)”
Un vânt cald a cuprins ograda mea.
Păsările și-au început trilurile.
Brațele senine ale primăverii ne primesc în dansul lor.
Creația lui Dumnezeu saltă de bucurie în așteptarea învierii. Citește în continuare „Sorb…din bunătățile lui Dumnezeu”
„Să facă ce dorește cu mine, așa cum dorește, atât timp cât dorește.
Dacă întunericul meu este lumină pentru vreun suflet, dar, chiar și dacă nu înseamnă nimic pentru nimeni, sunt cu totul fericită să fiu floarea de câmp a lui Dumnezeu.”
(Maica Tereza)
Eu nu pot rosti asta, încă n-am curajul acesta și încrederea aceasta nealterată…dar în miezul ființei mele am lacrimi când citesc cuvintele Maicii Tereza. Ah! ce privilegiu că ajung la noi taine din umblarea sfinților cu Dumnezeu. Că dintr-o dată suntem iar ridicați din mocirla deznădejdii și a trăirii superficiale.
În satul meu s-a topit zăpada.
În inima mea e soare acum.
…. Citește în continuare „Iarnă…a viscolit cu teamă prin mine”
E o seară cuprinsă în ceață.
În centrul ființei mele stau tăcuți vlăstari ai bucuriei.
Postul acesta cu toate dezlipirile ce le-a adus în viața mea mi-a creionat o altă formă a bucuriei și sensului. Zilele legate prin felurite renunțări mi-au deschis celule noi ale vederii. Liniștea și limpezimea minții sunt daruri prețioase de care n-as vrea sa mă desprind. Citește în continuare „„Odinioară erați întuneric; dar acum sunteti lumină în Domnul. Umblați deci ca niște copii ai luminii.” (săptămâna 5)”
E o altă seară de decembrie. Una din acelea în care îmi așez trăirile în poala ochilor tăi.
Acest act al sufletului meu pleacă cu o nădejde vie: să ajungă acolo unde poate să fie o unealtă spre viață. Pleacă de la poala unui deal, dintr-o casă cu ferestre mari, dintr-o inimă îndrăgostită de Dumnezeu, spre tine.
Cum ți-e sufletul? E cald și bine în lăuntrul tău?
Cum ți-s gândurile? Fac lumină în jurul tău?
De ce ți-e dor? După ce însetează adâncul tău?
N-ai avea nevoie să te simți ascultat și-apoi iubit chiar dacă ești de neînțeles? Citește în continuare „”…și orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.” (săptămâna 4)”
O ceață groasă mi-a împrejmuit casa.
Zăpada e încă aici.
Hotarele ei nu s-au topit…deși e cald, parcă prea cald penru o seară de decembrie.
Ziua aceasta e un dar, împachetat în fulgi de zăpadă și în zbor de păsări. Dumnezeu l-a așezat la poarta ființei mele și iată că eu îl primesc și îl las să cheme lacrimile ochilor mei.
Ninge tare! Ninge cum nu a mai nins de sute de zile. Ninge cald.
Și eu stau ca un mut căruia i-au pierit silabele nemaiputând să alcătuiesc frumusețea acestei ninsori.
Mi-am pironit ochii în acest cadru și tandrețea lui îmi duce gândurile spre Creator. Citește în continuare „Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci în veac ţine îndurarea Lui! (săptămâna 2)”
E aproape iarnă…deși e încă cald și mai sunt frunze verzi pe vlăstarii de corcoduș.
E aproape iarnă…deși țâșnesc muguri verzi prin ghivecele rătăcite prin grădină, pe straturile înălțate și pe tot teritoriul inimii mele.
De geamul dimineții se lovește o pasăre. Zborul ei e o alifie neașteptată care pătrunde dincolo de retina mea, trezindu-mi bucuria. Citește în continuare „„Trebuie ca El sa creasca, iar eu sa ma micșorez” (săptămâna 1)”
Ochii mei, ochii mei ating frumusețea acestei zile și inima mi se înmoaie …așa cum se înmoaie ceara când e atinsă de căldură. Oare și inima mea devine astfel modelabilă?
Conturul luminii e alcătuit din frunze galbene. Câte o pasăre neagră trece prin acest tablou…
Săgeți îmbibate în dragoste… Citește în continuare „E octombrie la noi în sat. Stau în loc ca să mi se poată roti inima în jurul voii lui Dumnezeu…”
Mă ustură ochii și mă dor mădularele. Am păcătuit!
Și păcatele mele au stins rând pe rând Duhul…și adierea Lui prin mine.
E secetă în mine. Mă arde foamea după Dumnezeu. Citește în continuare „Filă a inimii mele – Colibița (septembrie 2019)”
Un șirag de brazi ne înconjoară cortul.
Deasupra cer, doar cer senin.
Ochii mușcă cu lăcomie din albastrul cerului. Nu se pot sătura.
Le era foame…de tot ce au uitat să privească.
Sunt un om nebun de fiecare dată când pun granițe între mine și prezența lui Dumnezeu. Citește în continuare „Filă a inimii mele – Răcătău (august 2019)”
E cald.
Zilele sunt lungi.
Prin fața soarelui se plimbă câteodată nori și vânt.
Stropi mari pătrund în pământul însetat.
Toate florile și frunzele sunt îmbibate cu bucurie. Citește în continuare „Filă a unui iunie scăldat în zâmbet”
Seară de mai.
Pe cer nori. În inimă: SOARE. Citește în continuare „Scrisoare cu doi destinatari (pruncilor mei…)”
A venit tip til…așa cum vin hoții.
A înconjurat de câteva ori ființa mea și după ce a găsit intrarea mi-a răpit toate culorile.
N-am știut de la început CINE e… N-am știut cum se stă în fața ei.
Mi-a anesteziat simțurile. Mi-a înțepenit voința. A legat puterile trupului meu.
A acoperit viitorul meu în deznădejde și mi-a derulat imagini cu trecutul meu. În tot acest timp striga fără milă: NIMIC NU ARE SENS! Citește în continuare „DEPRESIA – hoțul culorilor mele”
…
Iarna s-a dus.
Primăvara descoase norii și soarele are loc să inunde pământul…
Sunt zile în care ne scăldăm ochii în lumină ca să fim tămăduiți de toată absența ei. Celule absorb, buzele nasc zâmbet, buclele tale aurii sunt purtate de adieri noi.
Croiesc cu litere haine pentru inima ta veșnică. Cos cu iubire fâșii din timpul nostru împreună pentru vremurile ce azi par îndepărtate. Citește în continuare „Mărunțelul meu drag,… (o scrisoare – partea 2 )”
Cer albastru, stropit cu raze de soare, într-un sfârșit de februarie.
Urme de zăpadă proaspătă. Citește în continuare „Fiecare zi – o alegere”
Când frica vrea să te înghită,
Când deznădejdea vrea să te acopere,
Când durerea vrea să te nimicească,
Și Tristețea vrea să-și înfigă ghearele în toate gândurile tale… Citește în continuare „Te simți singur? Infinit de singur…?”
Inima omului e sensibilă. Ea tremură de durere și rănile ei pot sângera mult. Inima nu e un punct fix, nu e un loc vizibil…nu poate fi măsurată, nici cântărită. Chipul și gesturile pot trăda conținutul ei, dar ea ca întreg poate fi cunoscută doar de Ziditorul ei.
E lumea plină de inimi tremurânde, de inimi răpuse de foame și sete după Veșnicie.
Căci în definitiv ce poate însemna această goană după mai mult? Cum se pot traduce toate orele trăite pentru agonisirea materialului? De ce suntem tot mai flămânzi după ce roadem putrezirea? De ce acolo, în locul invizibil al ființelor noastre e frig și pustiu? Citește în continuare „Filă a unui ianuarie ascuns sub zăpadă”
Iată că inima noastră poate fi făcută iesle…
Iată că Hristos poate fi primit ÎN NOI!
Nimic din cele de sub soare nu poate umple golul cu formă de Dumnezeu din adâncul ființei umane.
(Ann Voskamp – Cel mai mare Dar)
Acum știu ce așteptau toți pomii, toate casele, toate drumurile!
Știu ce așteptau dealurile, pădurile și odată cu ele toți ochii noștri! Citește în continuare „Zăpadă! Zăpadă pe toate potecile inimii mele…(săptămâna 6)”
Dragă inimă, ție ți-e mereu foame de Dumnezeu și eu te hrănesc cu lucruri trecătoare.
Tu rămâi verde când înghiți Lumină, când absorbi cu toate rădăcinile tale din veșnicie, iar eu te păcălesc cu surogate ieftine, cu lucruri ce par mari în ochii acestei lumi, dar care în final vor fi cenușă.
În multele clipe în care mă dedic umplerii hambarelor, tu începi să te ofilești…pentru că materialul din care ai fost tu zidită nu poate fi înșelat. Citește în continuare „Când inima pornește să caute urmele dragostei LUI (săptămâna 5)”
(Biblia)
E prima zi a unui nou decembrie. Prima zi de iarnă. E frig. Citește în continuare „Iarna e aici. În palmele ei s-a cuibărit frigul… (săptămâna 3)”
Stau grămadă gândurile și imaginile la poarta inimii mele și devin gălăgioase încercând să vină la lumină. Le-am ținut acolo mult și orice lucru neîmpărtășit devine povară sărăcind ființa.
(ascultăm în timp ce citim…) Citește în continuare „Dragului meu, Rafael… (săptămâna 1 – o scrisoare)”
Dimineață.
Mi se descâlcesc gândurile în raza răsăritului.
Cu sufletul amorțit îmi iau pruncul în brațe și în timp ce descifrez belșugul de frumusețe al acestei zile simt dezmorțire. Buzele primesc forma zâmbetului, ochii își lărgesc vederea, inima află sensul unei zile noi.
E toamnă. Ies în grabă pe ușă purtând în mână un coș de nuiele. În el îmi strâng nucile din fața casei și odată cu acestea încep să număr binecuvântările zilei. Citește în continuare „Toamnă…toamnă în satul din mine”
O liniște vie îmi locuia grădina.
Copiii se jucau în tihnă și din când în când depănau povești și vise sub nucul din mijloc.
Oaia rumega fără repaus în micul ei grajd.
Dinspre dealuri a venit un nor negru care acum revarsă apă în picuri mari peste împrejurimile casei.
Eu privesc spectacolul acesta splendid din spatele ferestrelor largi.
Efraim, copilul cu cer în ochi, doarme pe patul cel mare…care odinioară a fost un stejar. Citește în continuare „O ploaie de gânduri șoptite, dintr-un anotimp cald”
Am nevoie să plâng Doamne.
Să plâng până vei auzi lacrima mea îndurerată, să plâng de dorul Tău, de dorul nostru.
Mă ustură durerea și toată neputința de a mă ridica din mine și a păși spre alții, mă ustură înstrăinarea de inima Ta caldă.
Mă simt singură fără Tine locuind în mine, singură și uscată pe un teren abrupt…ca și cum aș cădea într-un gol întunecat. Citește în continuare „Lacrimi pentru Dumnezeu”
Geamurile sunt închise.
Nu pot auzi de data aceasta corul păsărilor, dar pot auzi silabele rostite de pruncul meu cel mic. Sunt amestecate, încâlcite, dar sunt rostiri ce își au izvor în inimă. Într-o zi vor fi rostiri clare.
Efraim, acest copil e un miracol sădit în pântecul meu…
Din acel punct ți-ai început viața, Efraim.
Nu pot uita ziua nașterii tale. E gravată în miezul ființei mele. Citește în continuare „La mulți ani, minune!”
Plouă iute, direct pe inima mea fără acoperiș.
Și cum vin fugăriți toți picurii străpung…lăsând fisuri în urmă.
Fisurile inimii sunt ca niște vulcani din care dragostea se pregătește să erupă, să se verse, să se metamorfozeze într-un traseu clar.
Citește în continuare „Dor de soare, inimii mele”
E o dimineață rece…de martie.
În jur zăpadă îngropată în raze de soare. Prin grădina albă fiecare animal se plimbă pe cărarea poftelor lui.
Eu îmi croiesc în singurătate și pustiu o cărare, propria cărare a acestei dimineți. Soarele îmi face o chemare suavă, clipește cu lumină inimii mele și mă îndeamnă să-mi fac curaj să ies din închisoarea gândurilor mele. Las casa, hainele ce așteaptă să fie așezate, vasele ce așteaptă să fie spălate și pe toate celelalte ce mă mint că sunt o urgență și fac pași.
Pași în pijamaua mea pufoasă, cu o cană cu cicoare în mână…pași care mă conduc spre leagănul din lemn. De luni de zile stă proptit în fața casei și iată că azi a venit vremea lui, vremea să mă sprijine în timp ce sorb cicoarea și vântul, în timp ce gust ca un copil din frumusețea acestui loc, a acestei zile.
Dealurile înalte, cu copaci crescuți din ele sunt clătinate de un vânt cald. Se aud păsări. Unele păsări vestesc bucuria, reînvierea verdelui, vestesc vremuri mai bune. Cele de azi au vestit timpanelor mele bucuria. Pentru câteva clipe mi se dăruiește senzația abandonării la marginea mării…cu briza prin firele de gând pribeag. Citește în continuare „Bună Andreea…ești bine?”
Puiul meu mic, aș plânge în hohote în dimineața aceasta…dacă nu m-aș îneca în propriul plâns.
Aș plânge pentru greșeli, pentru erori, pentru clipe în șir pe care le-am trăit fără să am inima învelită în dragoste. Aș plânge pentru toate clipelea acelea în care plânsul tău m-a condus la disperare și oboseala m-a împins să exclam mizerii, să văd trupul tău mic o mare piedică ce stă în calea liniștii mele.
Aș plânge de bucurie totodată: bucurie cî în toată nebunia firii mele păcătoase se scrie ca un susur pe pereții timpanelor o Șoaptă:
„E pruncul Meu. Ți l-am încredințat pentru o vreme.” Citește în continuare „5. Dragului meu Efraim…scrisoare”
Iată cum Anca m-a provocat să scriu despre Mulțumire pentru revista ei…
Nu-i ușor să scrii tocmai despre ea, când te simți obosit, frânt, confuz.
Dar e întotdeauna vindecător…
Vă invit să răsfoiți paginile atent lucrate, să le citiți de veți simți și să luați ceea ce vă poate fi de folos zilelor voastre…
„E iarnă și e soare.
În lumina aceasta proaspătă picură de pe acoperișul casei zăpadă topită. Citește în continuare „Zenit 5”
E una din zilele lunii febrauarie. Afară ninge. Un strat de un alb curat acoperă orice urmă de mizerie, se lasă domol peste fâșiile de gri și maro. E un dar pentru ochii mei acest dans la care privesc prin perdeaua transparentă a dormitorului.
Tu ai fost cel care a tăbărât azi în liniștea dimineții mele, ai călcat cu bucuria ta în timpul meu cu Dumnezeu, ai dat lacrimile toate la o parte și ai strigat:
„ – Mami, ninge! Mami, ai văzut cum ninge?
– N-am văzut până acum când mi-ai arătat tu. Mulțumesc!” Citește în continuare „4. Scrisoare…dragului meu, RAFAEL”
Câteodată dorul de Dumnezeu e o simplă șoaptă.
Alteori e un strigăt disperat.
Adâncimea depărtării de El nu se măsoară întotdeauna în clipe.
În mâinile mele o carte. Sub ochii mei cuvintele unui om care a iubit mult pe Dumnezeu. Rândurile ei îmi vin ca răspunsuri la multe frământări.
Câteva rânduri presar aici. Să ne fie semințe de eliberare din neputința de a ne ruga… Citește în continuare „3. Dorul de Dumnezeu”
C. S. Lewis
Zile lungi, nopți fragmentate, provocări după provocări, decizii de luat…
Ispite începute în gând, gata gata să răstoarne toată pacea casei mele.
Da, sunt obosită…mă trezesc de multe ori pe noapte. Îmi amintesc cât de greu îmi purtam trupul prin zi după una sau două astfel de nopți. Acum s-au strâns cu zecile. Citește în continuare „2. Toate…cu Dumnezeu”
Tată din Cer, am atâtea…atâtea pentru care uit să îți mulțumesc.
Ai lăsat să ningă peste viața mea cu belșug de frumusețe strecurată în oameni, animale, lucruri, în tot ce stă împrejurul meu. Sunt strânse în horă frumuseți, legate toate cu prezența Ta, risipite de dragul meu…
Eu, flămândă după sens arunc pivirea mea dincolo de acestea, lăsând să cadă perdeaua peste ochi. Strâng tare pleoapele ca să nu văd în timp ce Tu adaugi clipă de clipă minuni…
Oare Sensul nu se află în cele mărunte, în detalii? Citește în continuare „1. Exercițiu de mulțumire”
Mulțumesc tuturor celor care m-au așteptat să vin cu gândurile aici. Am întârziat pentru că a fost nevoie de încheierea șantierului ca să pot începe decorarea inimii.
Și pe când am crezut că pot decora o Șoaptă blândă mi-a încorsetat voia: încă nu…încă nu e vremea. Pe ritmul șuvoiului de lacrimi mi-a dărâmat încă un perete, a săpat în locuri căptușite. Eu credeam că mă va frânge. Șoapta m-a asigurat că va fi mult mai bine, că va pansa rana și va umple golul cu Prezența Sa. Eu aș fi vrut să lase loc și voii mele, dar de data aceasta a rostit un NU categoric. Am înțeles că voia mea nu lasă loc Planului și am continuat să înghit lacrimi. Doar atât am știut. Citește în continuare „Decorarea inimii mele (restanță)”
Pentru ca razele de lumină să poată aluneca fără opreliște peste viața mea, ea trebuie să treacă prin șantier.
Dumnezeu nu m-a întrebat niciodată dacă mă simt pregătită pentru asta. Citește în continuare „O viață în șantier…(saptămâna 4)”
De 8 luni locuiesc pe o uliță retrasă a unui sat. E un loc magic, cu o putere extraordinară de-a deveni potecă către inima lui Dumnezeu.
Un om venit în vizită a plecat șoptind: „voi trăiți în sihăstrie aici ”…
Vă spun o taină grea: sihăstria te poate înnebuni dacă nu faci din ea loc de întâlnire cu Dumnezeu. Poate să te frângă. să te înghită într-un abis al tăcerii, al nonsensului.
Suntem obișnuiți cu aglomerația, cu stimulii puternici, cu zumzetul. Am crescut modelați de acestea. În pustiu ești redefinit, remodelat, aici nu poți supraviețui cu vechile obiceiuri. De aici îți vine să fugi dacă nu te refugiezi în brațele Creatorului.
Întâlnirea cu tine e zguduitoare atunci când nu e intermediată de alte elemente care distrag. Liniștea îți zgârie retina. Ochii se plimbă haotic în căutarea altor entități. Sunt adesea bulversați de absența acesteia. Ar încerca să construiască imaginar oameni, căruțe, cai…dar acest lucru ar fi halucinație, îmbătare cu apă rece, ar fi minciună.
Hai să ascultăm în timp ce citim…
Când în miez de iarnă ai un singur vecin care urmează să plece în câteva zile, când pe uliță nu trece nimeni pentru că a ta casă se află la capăt de drum, la granița dintre sat și sălbăticie, când te descoperi mai singur ca oricând altcândva în istoria vieții tale, atunci nu ai decât două variante: să părăsești un vis construit cu Dumnezeu sau să rămâi în el și să accepți remodelarea. Citește în continuare „Remodelată de pustiu (săptămâna 3)”
A nins, a nins din nou cu bucurie pe umerii unui suflet prabusit sub proprile-i temeri.
A nins cu gânduri noi pe cărarea minții mele, pe bolovanii aceia ce ingreunau mersul.
A nins! Citește în continuare „Mă simt onorată să fiu mamă de veșnicii (săptămâna 2)”
Agale, agale a venit un nou post peste viețile noastre, să le înmoaie că au devenit pietre.
I-am spus inimii mele că tare bine i-ar face să scrie câte o filă de blog în fiecare săptămână a acestui post. Ea a tresărit la această provocare deși știe că va fi un efort pentru că de vreme lungă a abandonat scrierea, a abandonat visele și imaginația.
A fost silită să tacă în timp ce e modelată.
Cuvintele ce vor răsări în acestă iarnă au rădăcinile înfipte într-o vale, în zbateri, într-o depresie lungă, în zile cu ceață pe ochi, în ore nenumărate de tristețe. Am nădejdea largă că va ninge peste ele cu fărâme din Dumnezeu și astfel voi regăsi sensul pierdut.
Știu că sunt mulți asemeni mie, cuprinși în neputința de a mai găsi bucuria. Acest post va fi locul prin care zidesc poduri către inimi ce nu se mai pot bucura. Și lângă toate cuvintele voi sădi câte o rugăciune.
Citește în continuare „Drumul ce trece prin vale duce pe stâncă (săptămâna 1)”
Dăruind vei dobândi
Cand noaptea isi numara ultimele stele, sa ne deschidem ochii si sufletele si sa urcam impreuna ca sa vedem Rasaritul.
Just another WordPress.com site
Cei care au privilegiul de a sti, au datoria de a actiona -Albert Einstein
Broken angel wings
Trăiește frumos, iartă la timp și iubește cu adevărat!
Despre copilarie, cu folos si bucurie
Delicii culinare ayurvedice
Joacă, şcoală şi terapie...acasă
by Daniela Delibaș
Cuvinte pentru suflet, familie, casă...
jurnal homeschooling
Pe faţă despre viaţă
Autor, Raw Chef, Consultant Nutriție
Life is an adventure. Take just a bag of things and go explore.
...fără cravată
Blog ultrafeminin
