Suntem la mare.
E prima ta călătorie, sunt primele tale nopți petrecute într-un cort, primele zile scăldate într-o altfel de rutină
Bucuria s-a strecurat nespus de repede în inimile noastre.
Conturul ființei tale se încadrează perfect în acest peisaj natural, mâinile tale căutând se potrivesc cu nisipul purtat de vânt, picioarele tale aparent firave au putere să se scalde în apa aceasta ce pare a avea început, dar nu și sfârșit. Citește în continuare „Scumpul și prețiosul meu Efraim”
Iată că am venit până la marginea mării ca să reaud liniștea Ta și
să mă lipesc cu inima mea de inima Ta. Citește în continuare „Scrisoare. Tatălui Ceresc…”
UN ARTICOL DEDICAT PRIETENILOR MEI DRAGI (GRUPUL TERAPEUTIC)
IUBIREA LOR MĂ VINDECĂ.
Suntem goi.
Ne-a golit mândria,
invidia,
bârfa,
competiția afirmării de sine.
Ne-a golit superficialitatea,
egoismul.
Ne-au golit diplomele
și avuțiile. Citește în continuare „„Dacă dragoste nu e, NIMIC nu e…””
(foto: http://treearcade.com/portfolio/familia-stanciu-viata-la-sat )
Rănile toate le vindecă Dumnezeu.
Nu timpul…
Nici oamenii…
Întotdeauna Dumnezeu.
Pentru că Dumnezeu este DRAGOSTE.
O Dragoste jertfitoare…întinsă pe o cruce. Citește în continuare „Răni vindecate”
(foto: TREE ARCADE)
când împărțim clipele și viața noastră cu alții…
suntem bogați când bucata de pâine o rupem în două și o lăsăm să plece spre alții…
suntem bogați când realizăm că timpul nostru nu e al nostru…ci e un dar de la Dumnezeu pe care noi îl administrăm… Citește în continuare „Suntem bogați…”
O altă zi de vară.
Un îndemn….să scriu.
De când m-am mutat în casa cea nouă, de când sunt înconjurată de atâta frumos, de când Efraim s-a născut și petrec multe clipe cu oameni din toată lumea simt cum trăiri multe se adună în mine ca să fie scrise și trimise spre voi. Lecțiile prețioase pe care le primesc de la alte ființe se cer a fi dăruite și altora…pentru că hai să recunoaștem că toți avem răni, boli, întrebări, neputințe. Citește în continuare „Lecții pe un drum nou (2)”
Privesc deseori casa și ograda noastră. ele nu au garduri. I-am spus soțului meu că mi-ar plăcea să rămâna așa, fără granițe între noi și dealuri, între noi și toate animalele sălbatice care trec pe lângă noi: vulpi, iepuri, căprioare, veverițe. Gardul m-ar separa de frumusețea din jur.
Gardurile, delimitări…gardurile, separări…
Ne delimităm lucrurile ca mai apoi să facem asta și cu inima noastră, cu ființa noastră. Citește în continuare „Garduri”
Zi de vară…Întâia zi de vară.
Pe poteca sufletului meu e soare.
Răsăritul lui îmi unge ființa cu vindecare. În lumină ne vindecăm întotdeauna, dacă îi permitem să ne străpungă celulele cu blândețe și să înceapă să-și facă cuib în noi.
Da! pentru toate există vindecare. Azi nu mai încape îndoială în mine.
Cât despre frică, orice formă ar îmbrăca ea, e cea care ne îmbolnăvește, cea care ne face să trăim morți, să pășim fără să se miște inima, să privim fără să vedem cu adevărat, să fim închiși în trup ca într-un sicriu. Citește în continuare „Lecții… pe un drum nou (1)”
…pentru că Dumnezeu își ține promisiunile…
Copil iubit,
e întâia scrisoare pe care o scriu inimii tale de când ai părăsit pântecul meu și respiri fără de ajutor aerul proaspăt ce ne înconjoară viața,
sunt primele rânduri scrise.
Alte câteva sute se comupun în fiecare zi…în inima mea.
(in timp ce citim …ascultam…) Citește în continuare „Despre nașterea ta, dragul meu Efraim…”
Ni s-au rătăcit gândurile pe cărarea poftelor de lume. Inima le ia urma …și iată că deși vorbim despre Dumnezeu nu am mai stat de multă vreme să ascultăm ce are să ne spună.
Pășim din inerție. Le luăm pe toate ca bune fără să adăugăm un semn de întrebare traseului nostru. Oare mai suntem pe calea veșniciei? Oare ceea ce rostim și facem vine din apropierea inimii noastre de Dumnezeu sau din firea noastră îmbibată cu pământ? Citește în continuare „Rătăcire”
Copleșită…de-atâta minune ce vine de la Dumnezeu spre noi…
Privesc în urmă. Mă zăresc în bucătăria primei case de la țară în care am locuit. Cu mâinile ude curățam vasele adunate în chiuvetă.
Citește în continuare „Casa de oaspeți ISIHIA (noutăți)”
Coloseni 3:13
Când nu iert sunt greu apăsată, celulă cu celulă viața mi-e contaminată cu neliniște.
Neiertarea mă doare mai tare decât răul provocat de cineva vieții mele. Citește în continuare „Neiertarea”
Noi, oamenii…hoinari prin lume, uituci totodată, crezând că aceasta ne e ultima destinație.
Ne desprindem de Dumnezeu căutânt să construim legi noi, potrivite voii noastre. Suntem tot mai singuri, greu apăsați, epuizați. Ni se confirmă de propriile stări că lumea cu toate ale ei e un refugiu înșelător, incapabil să împlinească ființa umană. Agățați de ea ridicăm bariere care ne împiedică să mai ajungem la ceea ce împlinește cu adevărat viața noastră.
Mergem orbi înainte. Nu mai putem vedea Sensul.
Gustăm din multe devenind dependenți de senzații trecătoare, ne îmbuibăm cu informații nefolositoare și mai apoi inimile noastre scuipă întuneric încercând să elibereze apăsarea și disconfortul. Ochii își abandonează lumina treptat captând și împărțind celulelor invidie, mândrie, nemulțumire, judecată. Citește în continuare „De ce post de facebook?”
nu v-aș da pentru nimic…
Chipul pruncului nostru, întâiului născut, stă pictat cu lumină sub ochii mei, dimineață după dimineață. Obrajii lui sunt înviorați de dezmierdările mele. Întâmpinăm ziua împreună rostind amortiț dar cu nădejde câte o rugăciune. Citește în continuare „Zile scumpe, zile prețioase”
(Scurt rezumat al unui an bogat)
Când bucuria se așterne în inimi de om ea preschimbă structura casei sufletești. Trupul devine mai ușor, iar gândurile nu mai sunt sugrumate în temeri. Atunci pășești mai sigur prin propria ta poveste fără să fi robul unui trecut îndepărat ori al unui viitor visat.
De ce să nu ne reamintim că singurul timp ce-l avem e cel prezent?
Azi… o filă a poveștii dintr-un sat ce părea uitat.
Citește în continuare „În sat la noi a nins cu bucurie”
Cald în inima mea, cald de bucurie!
Pruncul din mine se mișcă prin mine. Mișcările lui vin spre a întâlni degetele mele care se plimbă pe pielea întinsă. Vine spre ele ca și cum ar fi strigat, ca și cum l-aș chema pe nume spre a-l îmbrățișa cu bucuria ce s-a strâns în mine de mai bine de 5 luni, vine să-i cânt cu iubire despre cum a apărut el în mine, despre cât de mult înseamnă pentru noi viața lui. Citește în continuare „Săptămâna 5 (din cugetele inimii mele)”
Mi-e dragă lumina și mi-e drag să scriu despre ea.
Mă simt îndrăgostită de razele soarelui care pătrund în camera noastră și traverseză într-un dans fantastic prin frumul tămâii. Ele duc inima mea pe potecile începutului ei.
Azi aș vrea să las doar câteva înșiruiri de litere și mult loc gândurilor voastre.
Voi știți că celulele noastre conțin lumină? Citește în continuare „Săptămâna 4 (din cugetele inimii mele)”
Iată că a sosit iar vremea despletirii gândurilor mele. Cu zecile stau încâlcite prin mine, amestecându-și conținuturile și tînjind după o ordine care să le statornicească.
Azi am decis să-i scriu unui copil, locuitor al tărâmului de sub soare. Îi scriu pentru că îl iubesc, pentru că e întâia floare a iubirii noastre, un canal prin care Harul lui Dumnezeu mă modelează zi după zi.
E o pagină a jurnalului meu pentru el, o altă îmbrățișare dăruită inimii lui veșnice și totodată dăruită inimilor de om care caută.
Citește în continuare „Săptămâna 3 (din cugetele inimii mele)”
E seară.
În camera noastră e cald. Miroase a copilărie, a propria-mi copilărie. Acel timp în care nu purtam haina groasă a grijilor și îmi scăldam inima în bucurie, o bucurie căruia nu-i vedeam marginile.
Cu vremea am pierdut acest obicei pentru că am exersat sute de mii de clipe: teama, neîncrederea, obsesia de a controla. Acum reînvăț ceea ce odată aveam.
E Postul Crăciunului. Toate colindele ce se strecoară în mine și merg spre pântecul meu îmi reamintesc continuu de nașterea Mîntuitorului meu și de Mama Lui, de cea care L-a purtat, cea căreia i-a gâdilat pântecul Dumnezeu. …așa cum mie îmi gâdile pântecul această veșnicie, cutremurându-mă. Țesuturile mele sunt atinse de o minune și eu…eu nu găsesc cuvinte ca să pictez tabloul ce există în mine. Citește în continuare „Săptămâna 2 (din cugetele inimii mele)”
Azi aveam în inimă gânduri. Am zis că le voi scrie…
Și mi-am propus mie un exercițiu pentru acest post: să scriu din cugetele inimii mele în fiecare săptămână a acestui post, să ating corzile ființei mele ca să vibreze spre voi din bunătățile lui Dumnezeu…bunătăți ce se revarsă din plin în viața noastră ascunsă într-un sat mic al acestei lumi mari.
Citește în continuare „Săptămâna 1 (din cugetele inimii mele)”
Nu am uitat de voi, nici de jurnalul meu deschis, nici de mesajele profunde ce mi-au fost trimise, de toate avânturile, de toate motivele de a continua să scriu…despre frumusețea Creatorului nostru.
De El, Cel ce mă inspiră neîncetat șoptind inimii mele dragoste fară măsură, iertare, pace… Citește în continuare „Viața noastră e purtată de inima lui Dumnezeu (toamnă colorată)”
În care Tu mă mângâi cu soare și din mine se topesc toate grijile,
se topesc temerile,
se topesc întrebările toate…
Și hrana ființei mele devine prezența Ta.
... Citește în continuare „Doamne drag,ce toamnă…ce toamnă!”
S-ar părea că un val negru se plimbă pe deasupra noastră. E încărcat cu ură, cu mândrie, cu aroganță, cu bolovani grei aruncați spre suflete de om…și e atât de plin de putere încât s-ar părea că nu mai poate avea sfârșit. Citește în continuare „Hai să fim buni! Să fim o lumină…o lumină sa fim!”
De-atâta alergare prin lume,
de-atăta trudă după a fi şi a avea am pierdut simţurile noastre.
Nu! Nu mai ştim cum miroase Cerul…
Ne-am înconjurat cu atâtea lucruri pământeşti şi nu mai ştim cum e să stai cu inima deschisă ca să picure cu minuni bunul Dumnezeu. Am făcut din El un subiect al duminicilor şi refuzăm să ducem mântuirea ce ne-a fost dată mai departe . Citește în continuare „Nu mai ştim a trăi pentru Cer”
Aceste rânduri sunt frământate de vreme lungă în inima mea. O oarecare teamă mi-a dat târcoale și ea a fost cauza amânării mele. Dar azi, când plouă, când din nori cad stropi mari m-am oprit și am simțtit că e vremea lor.
Azi scriu sufletului de femeie, scriu mamelor, adolescentelor, femeilor căsătorite și celor necăsătorite. Acesastă scriere își are izvor într-o durere ce o port. E într-un fel o scrisoare. Citește în continuare „Dragă femeie…„ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui.””
Stau rezemată de peretele dinspre răsărit al camerei noastre. E peretele pe care cu mai bine de doi ani în urmă am desenat un copac. Pe atunci nu știam că îl voi găsi în mijlocul unui teren, pe un deal… și că va fi real, că va avea frunze verzi și umbră deasă. Acum știu. Citește în continuare „Gânduri dintr-o cameră”
(PENTRU ORICE INIMĂ DE OM)
S-a așternut o zi nouă peste bucata de lume pe care o locuiesc…
Puterea cu care Îi cântă toate Creatorului naște dorul de-a cânta și eu cu ele, de-a da slavă pentru ce sunt, pentru unde sunt, pentru tot ce am și ce nu am.
În diminețile postului deștept sufletul meu citindu-i cuvintele din Isaia: Citește în continuare „Bună dimineața INIMĂ !”
Mi-am propus încă de ieri să vă scriu câteva rănduri, așa ca o scrisoare la sfârșit de an. Nu știu cât de conștienți sunteți fiecare dintre voi de faptul că acest blog există datorită vouă…:)
Fiecare gând care se odihnește aici s-a născut cu gândul la voi și a fost însoțit de rugăciunile mele. Dumnezeu e singurul care poate să umple de putere îmbulzeala literelor mele. Adesea mi-ați vorbit de puterea cuvintelor. Pentru mine acesta a fost semnul că Dumnezeu mă însoțește , că El se așează printre cuvintele mele și le împodobește cu frumusețe.
Deși a a fost anul cu cele mai multe rânduri primite de la voi, a fost un timp în care buzunarele sufletului îmi erau încărcate cu pietre de îndoială, de neputință, de deprimare, de întrebări. M-am întrebat ce sens au articolele mele într-un univers plin de lucruri frumoase, ce sens are viața mea și blogul meu în acestă fâșie de ogor. Citește în continuare „Dragii mei cititori”
Înainte de Crăciun am scris și am rostit despre sufletul meu …care s-a făcut iesle…
Așez aici gândurile mele. Le las scrise și rostite.
Au fost scrise pentru Crăciun, dar ele sunt valabile și în miez de vară.
Adieri de nevăzut traversează ogorul meu de lut. Lut ce sunt. Citește în continuare „Meditație …”
Cum Ți-s Ochii când mă vezi că vin spre Tine cu genunchii juliți de-atâta rătăcire?
Cum Ți-e gândul când mă vezi că Te îmbrațișez cu mâinile murdare de propria-mi voie?
Cum Ți-e sufletul când mă vezi că spre Tine mă îndrept…șchiopătând?
Tată, dacă nu aș cunoaște degetele Tale calde, Citește în continuare „Tată!”
V-am promis fotorafia cu firul de zmeură crescut în camera în care am locuit …la oraș…
A trecut prin pereți groși și a învins….
Semințe…semințe…peste tot semințe….
de pace, de iubire, de adevăr…
„Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Citește în continuare „Semințe”
În timp ce citim ascultăm…
„Simplificați-vă viața și stresul va fugi….
Oamenii se grăbesc și aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo și așa mai departe. Iar ca să nu uite ce au de făcut și le notează pe toate. Cu atâta alergătură, tot este bine că își mai duc aminte cum îi cheamă. Nici pe ei înșiși nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindești în apa tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viață, ci cer numai aici cât mai multe bunuri materiale.
De aceea nu află linște și aleargă mereu.”
(Cuviosul Paisie Aghiorâtul)
Se făcea că am petrecut căteva zile la oraș și acolo l-am întâlnit pe un fost tovarăș: Marele stres. Citește în continuare „Întâlnirea cu Marele Stres…la oraș”
Rafael nu a fost dintotdeuna un copil sănătos și fericit. Începuturile vieții cu el au fost grele și văile păreau fără margini. L-am alăptat vreo 7 zile, apoi din cauza unui tratament pe care am început să îl iau l-am crescut cu lapte praf. Locuiam la oraș și locul nostru de joacă era un parc de plastic. Eu eram mereu deprimată și mâncam foarte mult. Eu˛am devenit un mic butoiaș, care abia pășea. Mă jucam foarte greu și oboseam foarte repede. Iar copilașul meu cu chip senin se îmbolnăvea foarte foarte des. Răceli, enterocolite, tuse seacă…ieșeam dintr-o boală intram în alta.
Prietena mea e sora cu simplitatea. Locuiește lângă mine…de fapt grădinile noastre sunt vecine și noi ne strigăm una pe alta de peste garduri.
Prietena mea nu are timp de șezut, decât duminica și în sărbători. Citește în continuare „Prietena mea”
Pentru că ea mi-a învățat ființa să se roage fără cuvinte…
E o primăvară nouă..și eu o sorb ca pe întâia primăvară. Nu mi-e dor de oraș, nu mi-e dor de aglomerație, nici de oameni ce se îmbulzesc, nici de asfalt, nici de magazinele în care totul e de-a gata. Mi-e atât de bine în simplitate. Nu aș lăsa-o pentru nimic din ce are pământul de oferit. Pare-se că m-am sălbăticit…și că acum orașul mi se pare doar o cușcă cu condiții pe care o credeam adevărata realizare. Citește în continuare „De ce iubesc simplitatea…?”
Un dor stingher îmi cutreieră potecile inimii.
E dorul de a vă scrie.
M-am întors dintr-o vale a durerii și dezamăgirii…și am hotărât că viața mea va arăta Altfel. Cu răni ce încă cerșesc vindecarea mi-am amintit azi de ce e viața mea frumoasă.
Viața mea…o realitate ce trăiește într-un concert nesfârșit de primăvară..pe care îl cântă inimile oamenilor reali (nu virtuali, nici telefonici).
În ograda noastră bat inimi de om, inimi de animale, inimi de păsări…și uneori îmi pare că toate au inimă ce bate: vântul, ploaia, soarele, pomii…
Viața mea are o mare INIMĂ.
Dedic această postare celor ce au trecut și trec prin ograda noastră. Fără ei viața noastră ar fi pustie…
Citește în continuare „Viața mea e frumoasă datorită lor….”
„Singurul lucru care stă în puterea noastră să-l hotărâm este cum folosim timpul ce ni sa dat. ” – J. R. R. Tolkien
Cred că ultimii ani cu tot ce cuprind ei sunt pentru mine cea mai reală mărturie a citatului găsit azi în cartea O mie de daruri.
Cred că fără ei aș fi crezut că cele ce stau azi sub ochii mei sunt inchipuiri ale unei minți visătoare și nu au de-a face cu realitatea.
Am mărturisit celor ce mă vizitează în acest spațiu virtual că port o dorință și mi-am făcut un scop din a fi mulțumitoare, din a mulțumi. Citește în continuare „„Îndrăznește să trăiești din plin acolo unde te afli” – Ann Voskamp”
Am ales să scriu aceste gânduri aici pentru ca scrierea lor le va fi devenire: din tainic și ascuns spre public, deschis, știut de cei mai apropiați și îndepărtați, tras la răspundere.
Când am ponit în lupta cu dependența de zahăr am făcut public acest lucru. Știam că în acest fel nu voi putea să trișez pentru că ceilalți vor vedea și mă vor trage de mânecă. Dintr-o dorință ascunsă cu care mă jucam cum vroiam eu, cu modificări de condiții, cu trișări și căderi repetate a devenit ceva serios, matur, în văzul tuturor. Căderea mea putea fi pricina de cădere și pentru alții și am știut ca inclusiv în taina camerei mele trebuie sa port bătălia cu seriozitate.
Acum a venit vremea să scriu despre o altă parte neagră a ființei mele cu care am început bătălia în taina casei mele și pe care o pierd aproape zilnic. Azi am decis că trebuie făcuta publică, că în acest fel nu mai e un joc de-a face binele ci devine ceva responsabil. Citește în continuare „Cu părere de rău…despre vorbirea de rău”
In postul meu de facebook mi-am imbogatit sufletul si mintea cu o multime de lucruri citite in carti, pe bloguri. Anul acesta am cantat colindele cu scapari de lacrimi…pentru ca in mine se derula suferinta crestinilor din inchisorile comuniste si valoarea pe care o avea pentru ei fiecare sarbatoare, inima lor credincioasa, multumita, bucuroasa.
Recitesc cartea ”Cu Dumnezeu in subterana” a pastorului Richard Wurmbrand. Pretioasa carte!
Azi impart cu voi un pasaj despre bucurie. Citește în continuare „Lectie despre bucurie”
Citește în continuare „Femeia virtuoasă – Proverbe 31”
(sursa foto )
Bunicii noștri își petreceau iernile prin casă, făcând lucruri de mână…în special femeile de la sat făceau asta.
Poate vă amintiți iernile în care în mijlocul camerei stătea un război de lemn …mare… de țesut. Și casa era plină de lână, de lemn, de culori. Și pe atunci lemnele trosneau în sobă în timp ce mâinile bunicii se mișcau harnice. Pe atunci mirosea a cartofi copți, a copii fericiți. Era totul natural: lâna, lemnul, oamenii, hrana. Citește în continuare „Să construim un sat sau un oraș..cu case și stele și oameni”
Trebuie să recunosc că mi-e greu. Nu e acel greu pe care l-am purtat când am luat post de zahăr. Atunci eram frustrată, tensionată.Acum e un fel de singurătate, de lume dispărută, de doliu după un univers stins.
Mă trezesc adesea în fața calculatorului neștiind ce caut aici. Acel loc drag în care mă întâlneam cu prietenii, în care eram la curent cu viața lor, cu pasiunile lor, acel loc unde găseam o mulțime de informații utile, acel loc care îmi oferea totul de-a gata a dispărut. Nu mă ard degetele să ajung la el. Știu că depărtarea aceasta e la distanță de un click, dar acest click mi-ar fi încălcarea unui angajament luat pentru inima… Nu e ca în zilele de miercuri, vineri sau duminică. Atunci trăiesc într-o așteptare scurtă. Acum așteptarea e prea lungă ca să pot să mă liniștesc cu gândul că după Crăciun voi revedea comunitatea virtuală în care mi-am construit și eu o casă. 
Despre inima mea arată v-am scris acum câteva zile… Citește în continuare „O săptămână fără facebook”
Cuvintele ce vor coborî din mine sunt o colecție de emoții, întâmplări, gânduri pe care le-am frământat în inima mea în aceste zile de toamnă. Sunt un aluat proaspăt pe care vreau să îl cresc și să îl coc lângă Dumnezeu. Aș vrea să mă hrănesc din el…eu și cei ai casei mele. Așa cum pentru trup alegem hrana care îi aduce sănătate cred că suntem responsabili să ne hrănim sufletul …cu tot ce găsim mai bun.
Într-o după-masă am auzit la radio 8 cuvinte citate din Biblie.
„CEL CU INIMA MULȚUMITĂ ARE UN OSPĂȚ NECURMAT ” Citește în continuare „Cel cu inima mulțumită…”
Soțul meu a răsfoit o carte de afaceri într-o librărie. Cartea nu era scrisă din perspectivă creștină. Era un fel de ghid, o culegere de sfaturi practice prin care să prosperi financiar.
Primul sfat era : Să Dăruiești. Un alt sfat era: Să Dăruiești și mai Mult. Citește în continuare „Să dăruim!”
Pentru o vreme am înlocuit zahărul alb cu zahărul brun. De aproximativ o lună am decis să nu mai cumpăr deloc zahăr. M-am angajat într-o luptă grea pentru mine și familia mea (pentru că dulciurile au fost și încă sunt cele mai mari ispite pentru mine). Oriunde merg ochii mei cad prima oare pe dulciuri și mâna mea se întinde cu lăcomie după ele.
Nu e o noutate că zahărul e dăunător. Știm cu toții că el aduce probleme de natură fizică și psihică.
Pentru că trupul e Templul Duhului Sfânt cred că suntem responsabili să îi purtăm de grijă. Pentru mulți care se întorc la Hristos e ca literă de lege renunțarea la tutun și alcool. Pentru că nu sunt dependentă de tutun și alcool încerc să caut viciile mele (mascate) și să îmi duc luptele cu ele. Mă declar dependentă de zahăr. Această dependență de a mânca mereu ceva dulce îmi dăunează atât pe plan fizic, cât și pe plan psihic. Citește în continuare „Post…de zahăr”
Fred Stobaugh are 96 de ani. Bătrânul a trăit o frumoasă poveste de dragoste, însă soţia sa a decedat în aprilie 2013. Cei doi ar fi sărbătorit 75 de ani de căsnicie în iunie. Dorul pentru femeia iubita l-a făcut pe Fred să compună un cântec dedicat ei, numit “Oh Sweet Lorraine”.
…Mai multe despre povestea cantecului găsiți aici. Citește în continuare „Sunt mulțumitoare că respir aerul odăii impreună cu soțul și fiul meu”
M-am gândit să răspund în scris întrebărilor și sfaturilor pe care le primesc atunci când oamenii află că Rafael are 3 ani și jumătate și nu merge la grădiniță.
E o ocazie de a-mi culege gândurile și de a face ordine în mine. Pentru sufletul meu e foarte clar de ce el e acasă, dar această stare a sufletului meu nu reprezintă un răspuns convingător pentru prieteni, părinți, cunoscuți și necunoscuți.
Voi lua pe rând câteva dintre cele mai frecvente întrebări.
– E la grădiniță copilul vostru? Citește în continuare „De ce cred că ACASĂ e mai bine decât la GRĂDINIȚĂ”
Dincolo de motivul principal al mutării la sat au stat şi altele. Unele mai mari altele mai mici. Dintre cele mari e libertatea lui Rafael, alergarea lui pe drumuri şi dealuri alături de alţi copii, jocul liber fără reguli impuse de adulţi (în grija mare a lui Dumnezeu).
Îmi doresc să se imprime în el sunetele tainice ale naturii, simplitatea, mirosurile satului. Să nu-i fie străină viaţa aceasta simplă dar plină…
Ştiu că îşi vor face loc în el lucrurile la care noi îl expunem. Alegem pentru el această linişte tainică care se prelinge prin venele trupului şi cuprinde sufletul în palmele ei, ca într-un culcuş.
Aici zilele reci sunt calde. Citește în continuare „Homeschooling la sat sau despre cum putem să dăruim copiilor noştri din ceea ce noi am primit”
Mereu mi-a fost drag sa stau de vorba cu copiii gaborilor. Diferenta izbitoare dintre noi naste si azi dorinta de a-i avea in preajma.
Prima prietena gabor am avut-o in clasa a 11 a, in spital. Ea mi-a colorat multe din zilele unei luni intregi de spitalizare. Imi amintesc cu bucurie ce senzatie nemaipomenita am avut cand mi-a impletit cozile cu panglicile ei.
Apoi, dupa ce m-am casatorit, m-am imprietenit cu doua fete (cu mult mai mici decat mine). Puteam sa stau ore intregi langa ele fara sa obosesc. Ele mi-au povestit foarte multe despre cultura lor, despre obiceiuri. Dupa o scurta vreme cea mare s-a casatorit. Am simtit ca am pierdut o prietena minunata. A plecat la doar 14 sau 15 ani din cartier…in alt oras. Citește în continuare „O viata mai libera”
Cand noaptea isi numara ultimele stele, sa ne deschidem ochii si sufletele si sa urcam impreuna ca sa vedem Rasaritul.
Just another WordPress.com site
Cei care au privilegiul de a sti, au datoria de a actiona -Albert Einstein
Broken angel wings
Despre copilarie, cu folos si bucurie
Delicii culinare ayurvedice
Joacă, şcoală şi terapie...acasă
by Daniela Delibas
Cuvinte pentru suflet, familie, casă...
jurnal homeschooling
Pe faţă despre viaţă
Autor, Raw Chef, Consultant Nutriție
Life is an adventure. Take just a bag of things and go explore.
...fără cravată
Blog ultrafeminin
Acesta e jurnalul meu deschis. O împletire de gânduri, pasiuni, fotografii.
