Nori groși, liniște în odaia de sus, unde suntem cazați. Anastasia doarme și eu stau și mă gândesc la ziua de ieri.
Imi amintesc cum stând la intersecția dintre două universuri am avut timp să meditez la locul din care am venit, la mocirla în care m-am scăldat în tineretile mele, la deșertăciunea cu care mă adăpam si la tot golul ce se întindea împrejurul meu.
Zilele acestei ierni au o altă formă, un alt conținut. Curgerea lor sculptează în mine înțelesuri noi: ale acestei lumi și ale Cerului.
Prin mintea mea se plimbă scutece, dureri de burta, muci, jucării împrăștiate, retete de prăjituri cu care îmi indulcesc imaginația la orele dimineții…inainte să apară lumina, jocuri de băieți încărcați cu energie și un șir lung de „mami”. Da, acel „mami” pe care fiecare mamă îl aude de sute de ori într-o zi, acea chemare a puterilor neștiute, a răspunsurilor liniștitoare și a altor resurse ce au stat îngropate până să primească chipuri în noi suflarea lui Dumnezeu.
„Nimeni să nu-și caute folosul lui, ci fiecare să caute folosul altuia.”
Biblia
Celulele gândului îmi sunt îmbibate cu aceste cuvinte…vii și lucrătoare.
Am adormit fredonându-le în timp ce vegheam la somnul neliniștit, cuprins de durere, al fetiței mele; în timp ce am pus în tigaia cea veghe un pumn plin cu boabe de pop corn ca să-i bucur pe băieți.
Iar peste noapte, trezită din somn ca să alăptez le-am auzit din nou.
E al 8 -lea an aici… Sunt sute de zile adunate, mii și mii de clipe, grămezi de emoții, cutii și saci mutați din casă în casă, pierderi, câștiguri, vise făcute cenușă, anotimpuri interioare. Toate aici, în acest loc pe care Dumnezeu l-a rânduit ca să ne lucreze.
Pare un sat și pe de o parte e un sat, dar înainte de a fi sat e un atelier al Celui PreaÎnalt, în care suntem lucrați, modelați, adânc sculptați prin dureri și văi, suntem trecuți prin cuptor, slefuiți…pentru o destinație ce nu aparține timpului și putrezirii.
Aici, pe un petic mic de pământ, într-un peisaj trecător, lutul nostru a primit șansa să lucreze mântuirea sufletului, a nevăzutului ce suntem…
Omul n-a știut că cele în care își investește puterea vor fi și cele care îi vor sufoca ființa.
Pentru că toată aglomerarea de zgomote și beton îi înabușă vederea…
N-a știut că îndepărtarea de pomi, de râuri, de drumuri, de pământ, îi va țese în inimă împietrirea. Și omul deși are în adânc un dor după cele pe care le-a lăsat nu mai gasește locul de ieșire, poteca către locuri de odihnă. Si se învârte amețit printr-un amestec de stimuli…căutându-se pe el, cel pierdut.
Urechile lui înfundate cu sunete fără viață și ochii astupați cu peisaje artificiale îl mint continuu și îi nasc pofte noi…de lume.
În visul din noaptea trecută am plâns. Acolo, sub așternut, absentă de la realitatea exterioară, cu luna strecurată printre găurile perdelei, lacrimile mele curgeau intens. Cred că plângeam de dorul Lui, pentru că n-am alt motiv să plâng.
Am continuat să plâng și după ce m-am deșteptat din somnul profund. Rugăciunile mi se scaldă în lacrimi calde.
„Scoate-mă la loc larg, când sunt la strâmtorare!”
Azi, port doar o așchie din cârja (antidepresivul Cymbalta) pe care am avut-o luni la rând, pe care mi-am sprijinit gânduri și simțiri. Reînvăț…să cuprind universul exterior și interior fără de ea.
Acum 10 ani, la apusul soarelui, am privit întâia oară chipul tău.
Atunci am atins ființa ta printr-o sărutare. N-o înțelegeam deplin, așa cum nici acum n-o înțeleg și nu pot cuprinde ceea ce ești tu de fapt.
De atunci ne intersectăm intens dorințele, chemarea, neputințele, bucuriile, durerile, biruințele și înfrângerile. De atunci eu încerc să te povățuiesc pe Calea cea strâmtă și tu încerci din răsputeri să o urmezi. Te văd cum cazi, cum te îndoiești, cum te revolți…cum întrebi, cum ai vrea să dai cu picioarele în toate principiile care îți pun garduri în jurul firii tale. Știu că și tu asemeni mie și asemeni tuturor celor ce calcă pe urmele Lui, treci prin lupte și războaie. Sunt parte din proces.
„Alergați la Domnul și la sprijinul Lui, căutați necurmat fața Lui! ”
Sunt câteva zile…doar câteva adunate de când a început ca o furtună neanuțată, sevrajul.
După 2 ani de tratament cu antidepresive (Cymbalta), am decis că a venit vremea să renunț la ele. În acest timp ne-am adâncit ca să aflăm care au fost cauzele depresiei care m-a locuit luni de zile. După ce le-am aflat am vrut să las cârja care îmi sprijinea de atâta vreme creierul și funcțiile lui. Citește în continuare „Despre sevrajul meu…o bucată a drumului meu cu antidepresivele”→
Câteodată Dumnezeu ne invită în prezența Lui prin pustiu, ne cheamă să gustăm din dulceața Vieții după ce am fost trudiți, morți, singuri… și abia după ce ne vărsăm inima înaintea Lui înțelegem clar că nu este stare prea neagră și moarte prea veche pentru harul Lui și pentru toate mângâierile calde pe care El le păstrează pentru noi. Citește în continuare „E Mai la noi în sat…mai mult din Dumnezeu în toate rănile mele”→
Se împlinesc azi 3 ani, un cumul de clipe lungi și grele încununate de o bucurie ce nu se poate descrie, de o nădejde fără capăt…
Au crescut pereți verzi împrejurul ochilor mei și în toate cămările nevăzute vlăstari de sens.
Acest cadru mă împinge să alcătuiesc o scrisoare. Amintirile amestecate laolaltă cu acest timp prezent mă îmbie la a dărui viitorului un buchet de cuvinte prin care zburdă azi multă viață.
Le scriu pentru tine, om mic, pentru omul care vei fi, pentru întregul potențial ascuns azi într-o ființă măruntă.
E o zi de iarnă încărcată cu zăpadă, pe care Tu ai strecurat-o în primăvară. E o mireasmă rece, un cântec înghețat peste verdele ce răsărise, peste toți mugurii, peste toate dealurile satului nostru.
„Să facă ce dorește cu mine, așa cum dorește, atât timp cât dorește.
Dacă întunericul meu este lumină pentru vreun suflet, dar, chiar și dacă nu înseamnă nimic pentru nimeni, sunt cu totul fericită să fiu floarea de câmp a lui Dumnezeu.”
(Maica Tereza)
Eu nu pot rosti asta, încă n-am curajul acesta și încrederea aceasta nealterată…dar în miezul ființei mele am lacrimi când citesc cuvintele Maicii Tereza. Ah! ce privilegiu că ajung la noi taine din umblarea sfinților cu Dumnezeu. Că dintr-o dată suntem iar ridicați din mocirla deznădejdii și a trăirii superficiale.
E o altă seară de decembrie. Una din acelea în care îmi așez trăirile în poala ochilor tăi.
Acest act al sufletului meu pleacă cu o nădejde vie: să ajungă acolo unde poate să fie o unealtă spre viață. Pleacă de la poala unui deal, dintr-o casă cu ferestre mari, dintr-o inimă îndrăgostită de Dumnezeu, spre tine.
Cum ți-e sufletul? E cald și bine în lăuntrul tău?
Ziua aceasta e un dar, împachetat în fulgi de zăpadă și în zbor de păsări. Dumnezeu l-a așezat la poarta ființei mele și iată că eu îl primesc și îl las să cheme lacrimile ochilor mei.
Ninge tare! Ninge cum nu a mai nins de sute de zile. Ninge cald.
Și eu stau ca un mut căruia i-au pierit silabele nemaiputând să alcătuiesc frumusețea acestei ninsori.
Ochii mei, ochii mei ating frumusețea acestei zile și inima mi se înmoaie …așa cum se înmoaie ceara când e atinsă de căldură. Oare și inima mea devine astfel modelabilă?
Conturul luminii e alcătuit din frunze galbene. Câte o pasăre neagră trece prin acest tablou…
Primăvara descoase norii și soarele are loc să inunde pământul…
Sunt zile în care ne scăldăm ochii în lumină ca să fim tămăduiți de toată absența ei. Celule absorb, buzele nasc zâmbet, buclele tale aurii sunt purtate de adieri noi.
Inima omului e sensibilă. Ea tremură de durere și rănile ei pot sângera mult. Inima nu e un punct fix, nu e un loc vizibil…nu poate fi măsurată, nici cântărită. Chipul și gesturile pot trăda conținutul ei, dar ea ca întreg poate fi cunoscută doar de Ziditorul ei.
E lumea plină de inimi tremurânde, de inimi răpuse de foame și sete după Veșnicie.
Căci în definitiv ce poate însemna această goană după mai mult? Cum se pot traduce toate orele trăite pentru agonisirea materialului? De ce suntem tot mai flămânzi după ce roadem putrezirea? De ce acolo, în locul invizibil al ființelor noastre e frig și pustiu? Citește în continuare „Filă a unui ianuarie ascuns sub zăpadă”→