Categorie: 5. Meditații…din adâncul inimii mele

„Să facă ce dorește cu mine, așa cum dorește, atât timp cât dorește.

Dacă întunericul meu este lumină pentru vreun suflet, dar, chiar și dacă nu înseamnă nimic pentru nimeni, sunt cu totul fericită să fiu floarea de câmp a lui Dumnezeu.”

(Maica Tereza)

Eu nu pot rosti asta, încă n-am curajul acesta și încrederea aceasta nealterată…dar în miezul ființei mele am lacrimi când citesc cuvintele Maicii Tereza. Ah! ce privilegiu că ajung la noi taine din umblarea sfinților cu Dumnezeu. Că dintr-o dată suntem iar ridicați din mocirla deznădejdii și a trăirii superficiale.

În satul meu s-a topit zăpada.

În inima mea e soare acum.

…. Citește în continuare „Iarnă…a viscolit cu teamă prin mine” →

O ceață groasă mi-a împrejmuit casa.

Zăpada e încă aici.

Hotarele ei nu s-au topit…deși e cald, parcă prea cald penru o seară de decembrie.

Citește în continuare „„…să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre…”(săptămâna 3)” →

E aproape iarnă…deși e încă cald și mai sunt frunze verzi pe vlăstarii de corcoduș.

E aproape iarnă…deși țâșnesc muguri verzi prin ghivecele rătăcite prin grădină, pe straturile înălțate și pe tot teritoriul inimii mele.

De geamul dimineții se lovește o pasăre. Zborul ei e o alifie neașteptată care pătrunde dincolo de retina mea, trezindu-mi bucuria. Citește în continuare „„Trebuie ca El sa creasca, iar eu sa ma micșorez” (săptămâna 1)” →

Cer albastru, stropit cu raze de soare, într-un sfârșit de februarie.

Urme de zăpadă proaspătă. Citește în continuare „Fiecare zi – o alegere” →

„Și umblarea după lucrurile firii pământești este moarte,

pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace.”

Când frica vrea să te înghită,

Când deznădejdea vrea să te acopere,

Când durerea vrea să te nimicească,

Și Tristețea vrea să-și înfigă ghearele în toate gândurile tale… Citește în continuare „Te simți singur? Infinit de singur…?” →

„Trebuie să-ți folosești viața care ți s-a dat pentru a le da altora viață.

Ai primit niște daruri pe care nu trebuie să le ții pentru tine, ele ți-au fost date ca să fie o ancoră de salvare pentru alții, în caz contrar îți vei pierde viața.

Mesajul vine ca un ecou de la Dumnezeu: dacă darurile tale nu oferă alinare altora, tu nu trăiești cu adevărat.

Ce-i folosește unui om să câștige toată lumea , dacă își pierde sufletul?”

(Ann Voskamp – Cel mai mare Dar)

Acum știu ce așteptau toți pomii, toate casele, toate drumurile!

Știu ce așteptau dealurile, pădurile și odată cu ele toți ochii noștri! Citește în continuare „Zăpadă! Zăpadă pe toate potecile inimii mele…(săptămâna 6)” →

”Singurul lucru care ne va satisface tânjirea după mai mult este foamea după Cel care se coboară în Betleem, Casa pâinii, Cel care ne caută și ni Se oferă ca Pâinea care ne satisface sufletele înfometate.”

(Ann Voskamp)

Dragă inimă, ție ți-e mereu foame de Dumnezeu și eu te hrănesc cu lucruri trecătoare.

Tu rămâi verde când înghiți Lumină, când absorbi cu toate rădăcinile tale din veșnicie, iar eu te păcălesc cu surogate ieftine, cu lucruri ce par mari în ochii acestei lumi, dar care în final vor fi cenușă.

În multele clipe în care mă dedic umplerii hambarelor, tu începi să te ofilești…pentru că materialul din care ai fost tu zidită nu poate fi înșelat. Citește în continuare „Când inima pornește să caute urmele dragostei LUI (săptămâna 5)” →

O liniște vie îmi locuia grădina.

Copiii se jucau în tihnă și din când în când depănau povești și vise sub nucul din mijloc.

Oaia rumega fără repaus în micul ei grajd.

Dinspre dealuri a venit un nor negru care acum revarsă apă în picuri mari peste împrejurimile casei.

Eu privesc spectacolul acesta splendid din spatele ferestrelor largi.

Efraim, copilul cu cer în ochi, doarme pe patul cel mare…care odinioară a fost un stejar. Citește în continuare „O ploaie de gânduri șoptite, dintr-un anotimp cald” →

Plouă iute, direct pe inima mea fără acoperiș.

Și cum vin fugăriți toți picurii străpung…lăsând fisuri în urmă.

Fisurile inimii sunt ca niște vulcani din care dragostea se pregătește să erupă, să se verse, să se metamorfozeze într-un traseu clar.

Citește în continuare „Dor de soare, inimii mele” →

„A te baza pe Dumnezeu trebuie să înceapă din nou în fiecare zi

ca și cum nimic nu s-ar fi făcut încă.”

C. S. Lewis

Zile lungi, nopți fragmentate, provocări după provocări, decizii de luat…

Ispite începute în gând, gata gata să răstoarne toată pacea casei mele.

Da, sunt obosită…mă trezesc de multe ori pe noapte. Îmi amintesc cât de greu îmi purtam trupul prin zi după una sau două astfel de nopți. Acum s-au strâns cu zecile. Citește în continuare „2. Toate…cu Dumnezeu” →

Mulțumesc tuturor celor care m-au așteptat să vin cu gândurile aici. Am întârziat pentru că a fost nevoie de încheierea șantierului ca să pot începe decorarea inimii.

Și pe când am crezut că pot decora o Șoaptă blândă mi-a încorsetat voia: încă nu…încă nu e vremea. Pe ritmul șuvoiului de lacrimi mi-a dărâmat încă un perete, a săpat în locuri căptușite. Eu credeam că mă va frânge. Șoapta m-a asigurat că va fi mult mai bine, că va pansa rana și va umple golul cu Prezența Sa. Eu aș fi vrut să lase loc și voii mele, dar de data aceasta a rostit un NU categoric. Am înțeles că voia mea nu lasă loc Planului și am continuat să înghit lacrimi. Doar atât am știut. Citește în continuare „Decorarea inimii mele (restanță)” →

De 8 luni locuiesc pe o uliță retrasă a unui sat. E un loc magic, cu o putere extraordinară de-a deveni potecă către inima lui Dumnezeu.

Un om venit în vizită a plecat șoptind: „voi trăiți în sihăstrie aici ”…

Vă spun o taină grea: sihăstria te poate înnebuni dacă nu faci din ea loc de întâlnire cu Dumnezeu.  Poate să te frângă. să te înghită într-un abis al tăcerii, al nonsensului.

Suntem obișnuiți cu aglomerația, cu stimulii puternici, cu zumzetul. Am crescut modelați de acestea. În pustiu ești redefinit, remodelat, aici nu poți supraviețui cu vechile obiceiuri. De aici îți vine să fugi dacă nu te refugiezi în brațele Creatorului.

Întâlnirea cu tine e zguduitoare atunci când nu e intermediată de alte elemente care distrag. Liniștea îți zgârie retina. Ochii se plimbă haotic în căutarea altor entități. Sunt adesea bulversați de absența acesteia. Ar încerca să construiască imaginar oameni, căruțe, cai…dar acest lucru ar fi halucinație, îmbătare cu apă rece, ar fi minciună.

Hai să ascultăm în timp ce citim…

Când în miez de iarnă ai un singur vecin care urmează să plece în câteva zile, când pe uliță nu trece nimeni pentru că a ta casă se află la capăt de drum, la granița dintre sat și sălbăticie, când te descoperi mai singur ca oricând altcândva în istoria vieții tale, atunci nu ai decât două variante: să părăsești un vis construit cu Dumnezeu sau să rămâi în el și să accepți remodelarea. Citește în continuare „Remodelată de pustiu (săptămâna 3)” →

A nins, a nins din nou cu bucurie pe umerii unui suflet prabusit sub proprile-i temeri.

A nins cu gânduri noi pe cărarea minții mele, pe bolovanii aceia ce ingreunau mersul.

A nins! Citește în continuare „Mă simt onorată să fiu mamă de veșnicii (săptămâna 2)” →

Agale, agale a venit un nou post peste viețile noastre, să le înmoaie că au devenit pietre.

I-am spus inimii mele că tare bine i-ar face să scrie câte o filă de blog în fiecare săptămână a acestui post. Ea a tresărit la această provocare deși știe că va fi un efort pentru că de vreme lungă a abandonat scrierea, a abandonat visele și imaginația.

A fost silită să tacă în timp ce e modelată.

Cuvintele ce vor răsări în acestă iarnă au rădăcinile înfipte într-o vale, în zbateri, într-o depresie lungă, în zile cu ceață pe ochi, în ore nenumărate de tristețe.  Am nădejdea largă că va ninge peste ele cu fărâme din Dumnezeu și astfel voi regăsi sensul pierdut.

Știu că sunt mulți asemeni mie, cuprinși în neputința de a mai găsi bucuria. Acest post va fi locul prin care zidesc poduri către inimi ce nu se mai pot bucura. Și lângă toate cuvintele voi sădi câte o rugăciune.

Citește în continuare „Drumul ce trece prin vale duce pe stâncă (săptămâna 1)” →

Zi de vară…Întâia zi de vară.

Pe poteca sufletului meu e soare.

Răsăritul lui îmi unge ființa cu vindecare. În lumină ne vindecăm întotdeauna, dacă îi permitem să ne străpungă celulele cu blândețe și să înceapă să-și facă cuib în noi.

Da! pentru toate există vindecare. Azi nu mai încape îndoială în mine.

Cât despre frică, orice formă ar îmbrăca ea, e cea care ne îmbolnăvește, cea care ne face să trăim morți, să pășim fără să se miște inima, să privim fără să vedem cu adevărat, să fim închiși în trup ca într-un sicriu. Citește în continuare „Lecții… pe un drum nou (1)” →