În visul din noaptea trecută am plâns. Acolo, sub așternut, absentă de la realitatea exterioară, cu luna strecurată printre găurile perdelei, lacrimile mele curgeau intens. Cred că plângeam de dorul Lui, pentru că n-am alt motiv să plâng.
Am continuat să plâng și după ce m-am deșteptat din somnul profund. Rugăciunile mi se scaldă în lacrimi calde.
„Scoate-mă la loc larg, când sunt la strâmtorare!”
Azi, port doar o așchie din cârja (antidepresivul Cymbalta) pe care am avut-o luni la rând, pe care mi-am sprijinit gânduri și simțiri. Reînvăț…să cuprind universul exterior și interior fără de ea.
Acum 10 ani, la apusul soarelui, am privit întâia oară chipul tău.
Atunci am atins ființa ta printr-o sărutare. N-o înțelegeam deplin, așa cum nici acum n-o înțeleg și nu pot cuprinde ceea ce ești tu de fapt.
De atunci ne intersectăm intens dorințele, chemarea, neputințele, bucuriile, durerile, biruințele și înfrângerile. De atunci eu încerc să te povățuiesc pe Calea cea strâmtă și tu încerci din răsputeri să o urmezi. Te văd cum cazi, cum te îndoiești, cum te revolți…cum întrebi, cum ai vrea să dai cu picioarele în toate principiile care îți pun garduri în jurul firii tale. Știu că și tu asemeni mie și asemeni tuturor celor ce calcă pe urmele Lui, treci prin lupte și războaie. Sunt parte din proces.
„Alergați la Domnul și la sprijinul Lui, căutați necurmat fața Lui! ”
Sunt câteva zile…doar câteva adunate de când a început ca o furtună neanuțată, sevrajul.
După 2 ani de tratament cu antidepresive (Cymbalta), am decis că a venit vremea să renunț la ele. În acest timp ne-am adâncit ca să aflăm care au fost cauzele depresiei care m-a locuit luni de zile. După ce le-am aflat am vrut să las cârja care îmi sprijinea de atâta vreme creierul și funcțiile lui. Citește în continuare „Despre sevrajul meu…o bucată a drumului meu cu antidepresivele”→
Câteodată Dumnezeu ne invită în prezența Lui prin pustiu, ne cheamă să gustăm din dulceața Vieții după ce am fost trudiți, morți, singuri… și abia după ce ne vărsăm inima înaintea Lui înțelegem clar că nu este stare prea neagră și moarte prea veche pentru harul Lui și pentru toate mângâierile calde pe care El le păstrează pentru noi. Citește în continuare „E Mai la noi în sat…mai mult din Dumnezeu în toate rănile mele”→
Se împlinesc azi 3 ani, un cumul de clipe lungi și grele încununate de o bucurie ce nu se poate descrie, de o nădejde fără capăt…
Au crescut pereți verzi împrejurul ochilor mei și în toate cămările nevăzute vlăstari de sens.
Acest cadru mă împinge să alcătuiesc o scrisoare. Amintirile amestecate laolaltă cu acest timp prezent mă îmbie la a dărui viitorului un buchet de cuvinte prin care zburdă azi multă viață.
Le scriu pentru tine, om mic, pentru omul care vei fi, pentru întregul potențial ascuns azi într-o ființă măruntă.
E o zi de iarnă încărcată cu zăpadă, pe care Tu ai strecurat-o în primăvară. E o mireasmă rece, un cântec înghețat peste verdele ce răsărise, peste toți mugurii, peste toate dealurile satului nostru.
„Să facă ce dorește cu mine, așa cum dorește, atât timp cât dorește.
Dacă întunericul meu este lumină pentru vreun suflet, dar, chiar și dacă nu înseamnă nimic pentru nimeni, sunt cu totul fericită să fiu floarea de câmp a lui Dumnezeu.”
(Maica Tereza)
Eu nu pot rosti asta, încă n-am curajul acesta și încrederea aceasta nealterată…dar în miezul ființei mele am lacrimi când citesc cuvintele Maicii Tereza. Ah! ce privilegiu că ajung la noi taine din umblarea sfinților cu Dumnezeu. Că dintr-o dată suntem iar ridicați din mocirla deznădejdii și a trăirii superficiale.
E o altă seară de decembrie. Una din acelea în care îmi așez trăirile în poala ochilor tăi.
Acest act al sufletului meu pleacă cu o nădejde vie: să ajungă acolo unde poate să fie o unealtă spre viață. Pleacă de la poala unui deal, dintr-o casă cu ferestre mari, dintr-o inimă îndrăgostită de Dumnezeu, spre tine.
Cum ți-e sufletul? E cald și bine în lăuntrul tău?
Ziua aceasta e un dar, împachetat în fulgi de zăpadă și în zbor de păsări. Dumnezeu l-a așezat la poarta ființei mele și iată că eu îl primesc și îl las să cheme lacrimile ochilor mei.
Ninge tare! Ninge cum nu a mai nins de sute de zile. Ninge cald.
Și eu stau ca un mut căruia i-au pierit silabele nemaiputând să alcătuiesc frumusețea acestei ninsori.
Ochii mei, ochii mei ating frumusețea acestei zile și inima mi se înmoaie …așa cum se înmoaie ceara când e atinsă de căldură. Oare și inima mea devine astfel modelabilă?
Conturul luminii e alcătuit din frunze galbene. Câte o pasăre neagră trece prin acest tablou…
Inima omului e sensibilă. Ea tremură de durere și rănile ei pot sângera mult. Inima nu e un punct fix, nu e un loc vizibil…nu poate fi măsurată, nici cântărită. Chipul și gesturile pot trăda conținutul ei, dar ea ca întreg poate fi cunoscută doar de Ziditorul ei.
E lumea plină de inimi tremurânde, de inimi răpuse de foame și sete după Veșnicie.
Căci în definitiv ce poate însemna această goană după mai mult? Cum se pot traduce toate orele trăite pentru agonisirea materialului? De ce suntem tot mai flămânzi după ce roadem putrezirea? De ce acolo, în locul invizibil al ființelor noastre e frig și pustiu? Citește în continuare „Filă a unui ianuarie ascuns sub zăpadă”→
„Trebuie să-ți folosești viața care ți s-a dat pentru a le da altora viață.
Ai primit niște daruri pe care nu trebuie să le ții pentru tine, ele ți-au fost date ca să fie o ancoră de salvare pentru alții, în caz contrar îți vei pierde viața.
Mesajul vine ca un ecou de la Dumnezeu: dacă darurile tale nu oferă alinare altora, tu nu trăiești cu adevărat.
Ce-i folosește unui om să câștige toată lumea , dacă își pierde sufletul?”
(Ann Voskamp – Cel mai mare Dar)
Acum știu ce așteptau toți pomii, toate casele, toate drumurile!
”Singurul lucru care ne va satisface tânjirea după mai mult este foamea după Cel care se coboară în Betleem, Casa pâinii, Cel care ne caută și ni Se oferă ca Pâinea care ne satisface sufletele înfometate.”
(Ann Voskamp)
Dragă inimă, ție ți-e mereu foame de Dumnezeu și eu te hrănesc cu lucruri trecătoare.
Tu rămâi verde când înghiți Lumină, când absorbi cu toate rădăcinile tale din veșnicie, iar eu te păcălesc cu surogate ieftine, cu lucruri ce par mari în ochii acestei lumi, dar care în final vor fi cenușă.
”Predați-vă cu totul în mâinile lui Dumnezeu și nu vă neliniștiți. Ce va fi mai de folos vouă și de mântuire, aceea vă va trimite vouă Domnul.”
(Starețul Ieronim Apostolidis)
Câteodată mă aflu singură în casa de la poala dealului de piatră. Sunt aici, cu gândurile toate, cu trăirile mele…aici, la capăt de lume parcă. În vecinătatea mea stau înșirați pomi bătrâni, dezbrăcați de frunze, un nor gri și câteva dealuri. Decorul acesta mă obligă să fac săpături în adâncimile inimii mele, să redescopăr că pustiul poate deveni cel mai sigur loc de întâlnire cu Dumnezeu. E un punct stabil în universul vieții mele, nu e perturbat de voci, nici de mersul grăbit al lumii.
Îmi obligă gândul să se prindă cu putere de Dumnezeu. Să cheme numele Lui și puterea Lui și bunătățile Lui… Doar când rămân singură pot să măsor cât de aproape sau cât de departe sunt de Creator. Nu mă pot îmbăta cu deșertăciuni, nici cu alte realități. Devin transparentă … Citește în continuare „Fragment al sfârșitului de toamnă (săptămâna 2)”→
Cu sufletul amorțit îmi iau pruncul în brațe și în timp ce descifrez belșugul de frumusețe al acestei zile simt dezmorțire. Buzele primesc forma zâmbetului, ochii își lărgesc vederea, inima află sensul unei zile noi.
E una din zilele lunii febrauarie. Afară ninge. Un strat de un alb curat acoperă orice urmă de mizerie, se lasă domol peste fâșiile de gri și maro. E un dar pentru ochii mei acest dans la care privesc prin perdeaua transparentă a dormitorului.
Tu ai fost cel care a tăbărât azi în liniștea dimineții mele, ai călcat cu bucuria ta în timpul meu cu Dumnezeu, ai dat lacrimile toate la o parte și ai strigat:
„A te baza pe Dumnezeu trebuie să înceapă din nou în fiecare zi
ca și cum nimic nu s-ar fi făcut încă.”
C. S. Lewis
Zile lungi, nopți fragmentate, provocări după provocări, decizii de luat…
Ispite începute în gând, gata gata să răstoarne toată pacea casei mele.
Da, sunt obosită…mă trezesc de multe ori pe noapte. Îmi amintesc cât de greu îmi purtam trupul prin zi după una sau două astfel de nopți. Acum s-au strâns cu zecile. Citește în continuare „2. Toate…cu Dumnezeu”→
Tată din Cer, am atâtea…atâtea pentru care uit să îți mulțumesc.
Ai lăsat să ningă peste viața mea cu belșug de frumusețe strecurată în oameni, animale, lucruri, în tot ce stă împrejurul meu. Sunt strânse în horă frumuseți, legate toate cu prezența Ta, risipite de dragul meu…
Eu, flămândă după sens arunc pivirea mea dincolo de acestea, lăsând să cadă perdeaua peste ochi. Strâng tare pleoapele ca să nu văd în timp ce Tu adaugi clipă de clipă minuni…
Mulțumesc tuturor celor care m-au așteptat să vin cu gândurile aici. Am întârziat pentru că a fost nevoie de încheierea șantierului ca să pot începe decorarea inimii.
Și pe când am crezut că pot decora o Șoaptă blândă mi-a încorsetat voia: încă nu…încă nu e vremea. Pe ritmul șuvoiului de lacrimi mi-a dărâmat încă un perete, a săpat în locuri căptușite. Eu credeam că mă va frânge. Șoapta m-a asigurat că va fi mult mai bine, că va pansa rana și va umple golul cu Prezența Sa. Eu aș fi vrut să lase loc și voii mele, dar de data aceasta a rostit un NU categoric. Am înțeles că voia mea nu lasă loc Planului și am continuat să înghit lacrimi. Doar atât am știut. Citește în continuare „Decorarea inimii mele (restanță)”→
De 8 luni locuiesc pe o uliță retrasă a unui sat. E un loc magic, cu o putere extraordinară de-a deveni potecă către inima lui Dumnezeu.
Un om venit în vizită a plecat șoptind: „voi trăiți în sihăstrie aici ”…
Vă spun o taină grea: sihăstria te poate înnebuni dacă nu faci din ea loc de întâlnire cu Dumnezeu. Poate să te frângă. să te înghită într-un abis al tăcerii, al nonsensului.
Suntem obișnuiți cu aglomerația, cu stimulii puternici, cu zumzetul. Am crescut modelați de acestea. În pustiu ești redefinit, remodelat, aici nu poți supraviețui cu vechile obiceiuri. De aici îți vine să fugi dacă nu te refugiezi în brațele Creatorului.
Întâlnirea cu tine e zguduitoare atunci când nu e intermediată de alte elemente care distrag. Liniștea îți zgârie retina. Ochii se plimbă haotic în căutarea altor entități. Sunt adesea bulversați de absența acesteia. Ar încerca să construiască imaginar oameni, căruțe, cai…dar acest lucru ar fi halucinație, îmbătare cu apă rece, ar fi minciună.
Hai să ascultăm în timp ce citim…
Când în miez de iarnă ai un singur vecin care urmează să plece în câteva zile, când pe uliță nu trece nimeni pentru că a ta casă se află la capăt de drum, la granița dintre sat și sălbăticie, când te descoperi mai singur ca oricând altcândva în istoria vieții tale, atunci nu ai decât două variante: să părăsești un vis construit cu Dumnezeu sau să rămâi în el și să accepți remodelarea. Citește în continuare „Remodelată de pustiu (săptămâna 3)”→
Agale, agale a venit un nou post peste viețile noastre, să le înmoaie că au devenit pietre.
I-am spus inimii mele că tare bine i-ar face să scrie câte o filă de blog în fiecare săptămână a acestui post. Ea a tresărit la această provocare deși știe că va fi un efort pentru că de vreme lungă a abandonat scrierea, a abandonat visele și imaginația.
A fost silită să tacă în timp ce e modelată.
Cuvintele ce vor răsări în acestă iarnă au rădăcinile înfipte într-o vale, în zbateri, într-o depresie lungă, în zile cu ceață pe ochi, în ore nenumărate de tristețe. Am nădejdea largă că va ninge peste ele cu fărâme din Dumnezeu și astfel voi regăsi sensul pierdut.
Știu că sunt mulți asemeni mie, cuprinși în neputința de a mai găsi bucuria. Acest post va fi locul prin care zidesc poduri către inimi ce nu se mai pot bucura. Și lângă toate cuvintele voi sădi câte o rugăciune.
Dimineață după dimineață m-am ridicat din așternuturi cu un voal de neputință… neputință de a găsi minunile înșirate pe poteca vieții mele. Citește în continuare „Mijloc de toamnă”→
Răsăritul lui îmi unge ființa cu vindecare. În lumină ne vindecăm întotdeauna, dacă îi permitem să ne străpungă celulele cu blândețe și să înceapă să-și facă cuib în noi.
Da! pentru toate există vindecare. Azi nu mai încape îndoială în mine.
Cât despre frică, orice formă ar îmbrăca ea, e cea care ne îmbolnăvește, cea care ne face să trăim morți, să pășim fără să se miște inima, să privim fără să vedem cu adevărat, să fim închiși în trup ca într-un sicriu. Citește în continuare „Lecții… pe un drum nou (1)”→
Acum trei ani, într-o zi de aprilie, am pornit la o plimbare. Auzisem că undeva pe deal există un teren de vânzare. Mergând spre acesta am trecut printr-o altă grădină, care nu era de vânzare, dar care a avut o putere extraordinară de a capta inimile noastre. Energia acelui loc a pătruns în celulele noastre și nu ne-a dat voie să plecăm fără să provoace să visăm.
Noi, oamenii…hoinari prin lume, uituci totodată, crezând că aceasta ne e ultima destinație.
Ne desprindem de Dumnezeu căutânt să construim legi noi, potrivite voii noastre. Suntem tot mai singuri, greu apăsați, epuizați. Ni se confirmă de propriile stări că lumea cu toate ale ei e un refugiu înșelător, incapabil să împlinească ființa umană. Agățați de ea ridicăm bariere care ne împiedică să mai ajungem la ceea ce împlinește cu adevărat viața noastră.
Mergem orbi înainte. Nu mai putem vedea Sensul.
Gustăm din multe devenind dependenți de senzații trecătoare, ne îmbuibăm cu informații nefolositoare și mai apoi inimile noastre scuipă întuneric încercând să elibereze apăsarea și disconfortul. Ochii își abandonează lumina treptat captând și împărțind celulelor invidie, mândrie, nemulțumire, judecată. Citește în continuare „De ce post de facebook?”→
Când bucuria se așterne în inimi de om ea preschimbă structura casei sufletești. Trupul devine mai ușor, iar gândurile nu mai sunt sugrumate în temeri. Atunci pășești mai sigur prin propria ta poveste fără să fi robul unui trecut îndepărat ori al unui viitor visat.
De ce să nu ne reamintim că singurul timp ce-l avem e cel prezent?
Azi… o filă a poveștii dintr-un sat ce părea uitat.
Cu sufletul amorțit îmi iau pruncul în brațe și în timp ce descifrez belșugul de frumusețe al acestei zile simt dezmorțire. Buzele primesc forma zâmbetului, ochii își lărgesc vederea, inima află sensul unei zile noi.
„
