E una din zilele lunii febrauarie. Afară ninge. Un strat de un alb curat acoperă orice urmă de mizerie, se lasă domol peste fâșiile de gri și maro. E un dar pentru ochii mei acest dans la care privesc prin perdeaua transparentă a dormitorului.
Tu ai fost cel care a tăbărât azi în liniștea dimineții mele, ai călcat cu bucuria ta în timpul meu cu Dumnezeu, ai dat lacrimile toate la o parte și ai strigat:
„A te baza pe Dumnezeu trebuie să înceapă din nou în fiecare zi
ca și cum nimic nu s-ar fi făcut încă.”
C. S. Lewis
Zile lungi, nopți fragmentate, provocări după provocări, decizii de luat…
Ispite începute în gând, gata gata să răstoarne toată pacea casei mele.
Da, sunt obosită…mă trezesc de multe ori pe noapte. Îmi amintesc cât de greu îmi purtam trupul prin zi după una sau două astfel de nopți. Acum s-au strâns cu zecile. Citește în continuare „2. Toate…cu Dumnezeu”→
Tată din Cer, am atâtea…atâtea pentru care uit să îți mulțumesc.
Ai lăsat să ningă peste viața mea cu belșug de frumusețe strecurată în oameni, animale, lucruri, în tot ce stă împrejurul meu. Sunt strânse în horă frumuseți, legate toate cu prezența Ta, risipite de dragul meu…
Eu, flămândă după sens arunc pivirea mea dincolo de acestea, lăsând să cadă perdeaua peste ochi. Strâng tare pleoapele ca să nu văd în timp ce Tu adaugi clipă de clipă minuni…
Mulțumesc tuturor celor care m-au așteptat să vin cu gândurile aici. Am întârziat pentru că a fost nevoie de încheierea șantierului ca să pot începe decorarea inimii.
Și pe când am crezut că pot decora o Șoaptă blândă mi-a încorsetat voia: încă nu…încă nu e vremea. Pe ritmul șuvoiului de lacrimi mi-a dărâmat încă un perete, a săpat în locuri căptușite. Eu credeam că mă va frânge. Șoapta m-a asigurat că va fi mult mai bine, că va pansa rana și va umple golul cu Prezența Sa. Eu aș fi vrut să lase loc și voii mele, dar de data aceasta a rostit un NU categoric. Am înțeles că voia mea nu lasă loc Planului și am continuat să înghit lacrimi. Doar atât am știut. Citește în continuare „Decorarea inimii mele (restanță)”→
De 8 luni locuiesc pe o uliță retrasă a unui sat. E un loc magic, cu o putere extraordinară de-a deveni potecă către inima lui Dumnezeu.
Un om venit în vizită a plecat șoptind: „voi trăiți în sihăstrie aici ”…
Vă spun o taină grea: sihăstria te poate înnebuni dacă nu faci din ea loc de întâlnire cu Dumnezeu. Poate să te frângă. să te înghită într-un abis al tăcerii, al nonsensului.
Suntem obișnuiți cu aglomerația, cu stimulii puternici, cu zumzetul. Am crescut modelați de acestea. În pustiu ești redefinit, remodelat, aici nu poți supraviețui cu vechile obiceiuri. De aici îți vine să fugi dacă nu te refugiezi în brațele Creatorului.
Întâlnirea cu tine e zguduitoare atunci când nu e intermediată de alte elemente care distrag. Liniștea îți zgârie retina. Ochii se plimbă haotic în căutarea altor entități. Sunt adesea bulversați de absența acesteia. Ar încerca să construiască imaginar oameni, căruțe, cai…dar acest lucru ar fi halucinație, îmbătare cu apă rece, ar fi minciună.
Hai să ascultăm în timp ce citim…
Când în miez de iarnă ai un singur vecin care urmează să plece în câteva zile, când pe uliță nu trece nimeni pentru că a ta casă se află la capăt de drum, la granița dintre sat și sălbăticie, când te descoperi mai singur ca oricând altcândva în istoria vieții tale, atunci nu ai decât două variante: să părăsești un vis construit cu Dumnezeu sau să rămâi în el și să accepți remodelarea. Citește în continuare „Remodelată de pustiu (săptămâna 3)”→
Agale, agale a venit un nou post peste viețile noastre, să le înmoaie că au devenit pietre.
I-am spus inimii mele că tare bine i-ar face să scrie câte o filă de blog în fiecare săptămână a acestui post. Ea a tresărit la această provocare deși știe că va fi un efort pentru că de vreme lungă a abandonat scrierea, a abandonat visele și imaginația.
A fost silită să tacă în timp ce e modelată.
Cuvintele ce vor răsări în acestă iarnă au rădăcinile înfipte într-o vale, în zbateri, într-o depresie lungă, în zile cu ceață pe ochi, în ore nenumărate de tristețe. Am nădejdea largă că va ninge peste ele cu fărâme din Dumnezeu și astfel voi regăsi sensul pierdut.
Știu că sunt mulți asemeni mie, cuprinși în neputința de a mai găsi bucuria. Acest post va fi locul prin care zidesc poduri către inimi ce nu se mai pot bucura. Și lângă toate cuvintele voi sădi câte o rugăciune.
Dimineață după dimineață m-am ridicat din așternuturi cu un voal de neputință… neputință de a găsi minunile înșirate pe poteca vieții mele. Citește în continuare „Mijloc de toamnă”→
Răsăritul lui îmi unge ființa cu vindecare. În lumină ne vindecăm întotdeauna, dacă îi permitem să ne străpungă celulele cu blândețe și să înceapă să-și facă cuib în noi.
Da! pentru toate există vindecare. Azi nu mai încape îndoială în mine.
Cât despre frică, orice formă ar îmbrăca ea, e cea care ne îmbolnăvește, cea care ne face să trăim morți, să pășim fără să se miște inima, să privim fără să vedem cu adevărat, să fim închiși în trup ca într-un sicriu. Citește în continuare „Lecții… pe un drum nou (1)”→
Acum trei ani, într-o zi de aprilie, am pornit la o plimbare. Auzisem că undeva pe deal există un teren de vânzare. Mergând spre acesta am trecut printr-o altă grădină, care nu era de vânzare, dar care a avut o putere extraordinară de a capta inimile noastre. Energia acelui loc a pătruns în celulele noastre și nu ne-a dat voie să plecăm fără să provoace să visăm.
Noi, oamenii…hoinari prin lume, uituci totodată, crezând că aceasta ne e ultima destinație.
Ne desprindem de Dumnezeu căutânt să construim legi noi, potrivite voii noastre. Suntem tot mai singuri, greu apăsați, epuizați. Ni se confirmă de propriile stări că lumea cu toate ale ei e un refugiu înșelător, incapabil să împlinească ființa umană. Agățați de ea ridicăm bariere care ne împiedică să mai ajungem la ceea ce împlinește cu adevărat viața noastră.
Mergem orbi înainte. Nu mai putem vedea Sensul.
Gustăm din multe devenind dependenți de senzații trecătoare, ne îmbuibăm cu informații nefolositoare și mai apoi inimile noastre scuipă întuneric încercând să elibereze apăsarea și disconfortul. Ochii își abandonează lumina treptat captând și împărțind celulelor invidie, mândrie, nemulțumire, judecată. Citește în continuare „De ce post de facebook?”→
Când bucuria se așterne în inimi de om ea preschimbă structura casei sufletești. Trupul devine mai ușor, iar gândurile nu mai sunt sugrumate în temeri. Atunci pășești mai sigur prin propria ta poveste fără să fi robul unui trecut îndepărat ori al unui viitor visat.
De ce să nu ne reamintim că singurul timp ce-l avem e cel prezent?
Azi… o filă a poveștii dintr-un sat ce părea uitat.
Pruncul din mine se mișcă prin mine. Mișcările lui vin spre a întâlni degetele mele care se plimbă pe pielea întinsă. Vine spre ele ca și cum ar fi strigat, ca și cum l-aș chema pe nume spre a-l îmbrățișa cu bucuria ce s-a strâns în mine de mai bine de 5 luni, vine să-i cânt cu iubire despre cum a apărut el în mine, despre cât de mult înseamnă pentru noi viața lui. Citește în continuare „Săptămâna 5 (din cugetele inimii mele)”→
Azi aveam în inimă gânduri. Am zis că le voi scrie…
Și mi-am propus mie un exercițiu pentru acest post: să scriu din cugetele inimii mele în fiecare săptămână a acestui post, să ating corzile ființei mele ca să vibreze spre voi din bunătățile lui Dumnezeu…bunătăți ce se revarsă din plin în viața noastră ascunsă într-un sat mic al acestei lumi mari.
Nu am uitat de voi, nici de jurnalul meu deschis, nici de mesajele profunde ce mi-au fost trimise, de toate avânturile, de toate motivele de a continua să scriu…despre frumusețea Creatorului nostru.
Plouă lung și norii par a nu avea capăt, dar noi știm că au.
Pentru că „nu norul este veșnic/ci soarele-i acel Ce-nvinge si ramane stapan in urma el.”
Și cu acest gând adânc ne începem zilele și tot cu el ar fi bine să le sfârșim..
Dacă n-ar fi norii aceștia gri deasupra satului nu v-aș scrie pentru că sunt multe de făcut pe afară. Cei ce locuiesc la sat știu. Și aceasta poveste e despre un sat, ce se află în noi și unde liniștea inundă când Soarele cântă.
Călătoria ce va curge pe sub ochii voștri a fost atât de bogată în lucruri care nu pier, încât nu pot să o păstrez doar pentru noi, nu pot să o las să fie doar material de umplere al unui hard de plastic. Lucrurilor frumoase trebuie sa le căutăm ca destinație: inimile.
În mine stau adunate clipe. Toate sunt încărcate cu putere.
Pe unele le-aș scrie, dar se întâmplă un lucru tare ciudat…Când mă așez să le fac litere realizez că această clipă pe care o am e plină, da…cu putere e plină și parcă nu aș vrea să o las să scape. Aș vrea să o trăiesc și pe aceasta, să gust cât mai mult din ea.
Luminătorul trupului este ochiul. Deci dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău va fi luminat; dar dacă ochiul tău e rău, tot trupul tău va fi întunecat. (Biblia)
S-a alcătuit un anotimp nou. Prin el zboară adieri calde și florile colorate își plimbă petalele pe toate drumurile satului. E întreg. Nu-i lipsește nimic. Dumnezeu locuiește în el.
Dacă nu ai fii oglindă poate că aș putea să trăiesc la întâmplare…
Dacă în tine nu s-ar reflecta ființa mea atât de tare, cu toate adâncimile ei, poate aș putea să trăiesc haotic, neîngrijit, nepăsător…pentru că nu m-aș prelungi dincolo de marginile mele. Citește în continuare „Dragă scânteie de Cer”→
S-a așternut o zi nouă peste bucata de lume pe care o locuiesc…
Puterea cu care Îi cântă toate Creatorului naște dorul de-a cânta și eu cu ele, de-a da slavă pentru ce sunt, pentru unde sunt, pentru tot ce am și ce nu am.
Pentru a pastra vie pasiunea pentru fotografie am simtit ca trebuie sa fac si altfel de fotografii decat cele de nunta. Pentru acest nou proiect ii multumesc Laurei Ludusan de la be-light. Intr-o zi mi-a aratat un site si mi-a spus ca isi doreste sa ne faca si noua fotografii de familie, in mediul nostru, in activitatile noastre, intr-o zi normala a vietii noastre. Citește în continuare „Familia Rusu – 5 COPII SI O BROASCA TESTOASA”→
Într-o zi am primit propunerea să scriu pentru un blog inspirațional (de nuntă).
L-am vizitat și am fost bucuroasă să văd noua direcție spre care merg nunțile românești datorită unor oameni harnici care se inspiră pentru voi, miresele.
“ Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul și ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranța că o va proteja. Femeia este doamna casei dar și o mare servitoare, iar bărbatul este stăpânul casei, dar și hamalul ei.“
(Viața de familie – Paisie Aghioritul)
Oamenii, aceste modelaje atât de atent gândite, exclamă prin gesturi și priviri deschise că Dumnezeu și-a vărsat din frumusețea Lui peste ei.
Se făcea că eram doar un prunc pe ulițele unui sat de lângă o mare piatră. Printre prietenii mei de joacă se număra și L., un țigan. Colindam drumuri și dealuri împreună…într-un joc prelungit. Pentru mine nu a fost niciodată un țigan, a fost mereu un prieten…
Clipele care ne-au trăit au adus pentru fiecare dintre noi un alt drum. El are familia lui. Lucreză într-o țară străină, pe lângă apele albastre ale mării. Eu colind satul de lângă piatra cea mare cu familia mea.
Anul acesta am fotografiat perechi de oameni frumoşi. Ceea ce ei sunt arată ca dincolo de ei e Ceva, că lumea aceasta nu e la întâmplare, că fiecare literă ce compune Universul e aşezată cu sens.
Pe ei i-am cunoscut cu cateva luni in urma. Sunt din acei oameni in prezenta carora razi, visezi, te inalti…
Pe site am scris mai multe despre ei si tot acolo puteti vedea mai multe poze de la sedinta foto dinainte de nunta. Pozele de la nunta se vor face vazute curand, prin voia Domnului. 🙂
Avem nevoie de atat de putin ca sa fim fericiti! Si totusi alergam dupa mult, tot mai mult !
Cu o inima multumitoare nimic nu e prea putin…
…in casa unui om care nu se grabeste… (20 sept 2012)
Mai multe despre acest proiect gasiti pe blogul Nunta sub soare.
Anul acesta e un an plin, un an cu vise multe, cu planuri.
Inainte de toate e un an al relatiilor. Ne-am propus sa desenam cu lumina povesti de dragoste, sa ne implicam in sufletul acestui desen, sa vorbim, sa radem, sa mancam, sa tacem, sa ascultam, sa privim la cei pe care ii vom fotografia la nunti in acest an.
Astfel am gandit acest mic proiect: Povesti desenate cu lumina…in livada.
Aproape de noi e o livada de ciresi, vecina cu o livada de meri. Ele se termina cu o pajiste ce duce la padure. Adesea megem acolo sa ne odihnim de gandurile lumii. Mereu gasim livada imbracata in alte haine, alte culori, alte adieri, alte lumini. Cateodata musteste de verde…alteori e rosie, e plina de cirese coapte. Toamna o gasim pregatita de iarna, cu covoare groase de frunze ruginite, cu cerul pline de nori…ca si cum ar visa la soare.
Povestea lor a incept ca sa tina pana la moarte….ca sa nu mai fie rupta, strivita, descompusa….ca sa tina pana la acea punte care ne duce dincolo de timp…
Am ales poze in alb si negru (in special).
Speram sa vorbeasca despre iubirea lor mai bine decat o putem noi face.
Nunta lor a avut loc in Cluj, intr-o zi de septembrie.
Nu voi cauta scuze pentru intarzierea mea..si totusi cer iertare pentru ca am neglijat si poate voi continua sa neglijez aceasta parte a vietii mele: blogul…
Nunta pecare o voi posta a fost cu ceva timp in urma….Pe Teodora si Simion i-am indragit foarte tare. Ne-am simtit iubiti la nunta lor…si doamne cat e de bine sa simti asta pe unde calatoresti! Evenimentul a avut loc la Dej…printre frunze, intr-un aer de toamna…langa un soare cald…
Multumim Teodora si Simion pentru dragostea voastra si pentru buna dispozitie pe care ati impartit-o cu cei ce v-au fost aproape…
Am fotografiat aceasta nunta in week-endul acesta in Cluj. Ne-am bucurat de daluri si padure, de oras si rupere de oras….Voi posta cateva fotografii realizate impreuna cu sotul meu.
„
Dacă nu ai fii oglindă poate că aș putea să trăiesc la întâmplare…
