Rânduri la ceas de seară (2)

Prin mine se simt salturile unei noi vieți ce crește. Unduirile pielii mele provocate de ființa cea nouă îmi amintesc că așa au venit și ceilalți 3 prunci în lumea asta, că așa am venit până la urmă cu toții.

E atâta BUCURIE că nu mai are loc în mine.

Azi, pe la ceasul amiezii îi căutam pe cei mici. L-am lăsat pe Efraim să o îngrijească pe Anastasia sub cei doi nuci de la intrare, până termin eu supa cu tăieței. Îi auzeam printre tăieturile de morcovi, printre vasele aruncate în chiuvetă. După o vreme s-a făcut liniște, una dintre acele feluri de liniște care aduc neliniște în inima mamei.

Am pornit să îi caut și i-am găsit cocoțați până la mijlocul dealului din spatele casei, printre capre. Urmau să urce o porțiune abruptă și alunecoasă. I-am observat de la distanță. Două pete de culoare se străduiau să urce sus și tot mai sus.

„- Hai Anastasia, fă un pas!”

Micuța, care încă nu are doi ani, făcea pași și incerca să se ridice la nivelul fratelui ei de șase ani. Avea degetele împlântate în lut și stătea cu burta lipită de deal.

Eu, cu inima strânsă, am întrebat:

„- Efraim, nu e periculos pentru ea pe acolo? E așa abrupt!

– Nu, mami, nu e periculos deloc! O învâț să escaladeze.”

Lucrurile erau serioase. În astfel de situații se cere multă trezvie pentru că te aflii la intersecția dintre jumătatea inimii, care râde și jumătatea inimii, care se teme pentru ca nu cumva puiul acela mic să se rostogolească la vale printre capre și pomi înalți…și să se rănească.

Am știut că trebuie să plec, să înghit temerile mele în rugăciuni, să le las să plece din celulele gândului meu.

Pașii spre oala din bucătărie erau alcătuirea rugăciunii și a reamintirii că nu eu dețin controlul, că Altcineva își pune îngerii în jurul lor, că instinctele mele materne sunt și ele alterate, atinse de moarte, că nu orice gând care mă traversează e bun și tămăduitor.

Era aventura lor.

Una în care băiețelul de șase ani își ia sora de 2 ani, de mână, și o duce să îi descopere lumea așa cum o vede el, așa cum o gustă și o cucerește inima lui.

După o vreme au coborât.

Erau întregi și fericiți.

Purtau pământ în papuci și mâinile le erau murdare.

Părul lor strălucea îmbibat cu soare…

Frunzele cădeau peste tot în jurul lor.

Dorința de a controla ne păgubește. Ne face rigizi și reci, incapabili să ne bucurăm cu adevărat.

E și aceasta o patimă, un alt fel în care declarăm că noi suntem mai capabili decât Dumnezeu, o altă încrâncenare spre a se împlini voia noastră „cea bună”.

………………….

S-a lăsat toamna peste sat. Tânțarii roiesc încă prin răcoarea toamnei.

Sf. Ambrozie de la Optina spunea:

”CEL CARE VREA SĂ AIBĂ TOTDEAUNA PACE ȘI LINIȘTE SUFLETEASCĂ DATOR ESTE A SE SMERI ÎN TOATE.

FĂRĂ SMERENIE ESTE CU NEPUTINȚĂ A DOBÂNDI LINIȘTEA.„

S-ar cuveni să medităm la asta toți aceia care tânjim să avem LINIȘTE înlăuntrul nostru.