Coboară liniștea ca pe tobogan.
Aterizează în centrul inimii mele.
E alcătuită din brazi, voci de copii, o apa curgătoare, iarbă verde sub picioare.
Gust de Cer!
Un greiere canta lângă urechea mea dreaptă. E înconjurat de plante tămăduitoare. Cred ca Dumnezeu mi l- a trimis. El stie cât dor, cât dor de liniște arde in mine.
Printre mădularele mele crescuse seceta și azi…azi plouă Dumnezeu cu soare și munți.
Mă adapă cu stânci, cu oi, cu felii de lebeniță răcită in pârâu.
Mă culc pe iarba verde si rece. Am toată inima pe Cer.
Lângă mine adoarme Elisabeta…puiul meu de 4 luni.
Ne înghite un peisaj atent sculptat si pictat de Dumnezeu.
Acolo unde zgomotul nu are potecă sa ajunga mă cuibăresc in Dumnezeu cu toate simțurile mele.
Din vreme în vreme închid ochii, căci mă dor de atâta frumusețe. Îndată se fac umezi.
Nu am nevoie să șterg lacrimile. Mi le usucă vântul si lumina.
Stau mută. Dumnezeu imi vorbește. Nu vreau sa întrerup literele Lui, nu am întrebări.
Am în schimb o BUCURIE fără margini. O țin cu ambele mâini ca pe o poală in care Dumnezeu isi scutură dragostea. Ca un flămând si insetat vreau sa strâng cat mai multă…sa o iau la drum cu mine, la drumul lung printre oameni.
Vreau sa o împart tuturor celor pe care îi aflu în cale.
Așa…
Așa cum făcea bunica mea in vremurile de odinioară, cand strângea corcodușe, ori mere și nuci, din ograda ei…si le dadea tuturor copiilor de pe uliță. Si copiii nu plecau doar cu fructe in mâini. Bunica dădea din șorț poftă de a fi bun si tu la randul tau cu altii…
Așa se schimba lumea…cu o nucă, cu un măr, cu un pumn de corcodușe.
Da, ați auzit bine…așa se schimbă lumea.
Dumnezeu să ne fie desfătarea!
Andreea Stanciu 
Lasă un comentariu