Omul n-a știut că cele în care își investește puterea vor fi și cele care îi vor sufoca ființa.

Pentru că toată aglomerarea de zgomote și beton îi înabușă vederea…

N-a știut că îndepărtarea de pomi, de râuri, de drumuri, de pământ, îi va țese în inimă împietrirea. Și omul deși are în adânc un dor după cele pe care le-a lăsat nu mai gasește locul de ieșire, poteca către locuri de odihnă. Si se învârte amețit printr-un amestec de stimuli…căutându-se pe el, cel pierdut.

Urechile lui înfundate cu sunete fără viață și ochii astupați cu peisaje artificiale îl mint continuu și îi nasc pofte noi…de lume.

Citește în continuare „Scurte rânduri…despre liniște și liniștire” →