Scurte rânduri…despre liniște și liniștire

Omul n-a știut că cele în care își investește puterea vor fi și cele care îi vor sufoca ființa.

Pentru că toată aglomerarea de zgomote și beton îi înabușă vederea…

N-a știut că îndepărtarea de pomi, de râuri, de drumuri, de pământ, îi va țese în inimă împietrirea. Și omul deși are în adânc un dor după cele pe care le-a lăsat nu mai gasește locul de ieșire, poteca către locuri de odihnă. Si se învârte amețit printr-un amestec de stimuli…căutându-se pe el, cel pierdut.

Urechile lui înfundate cu sunete fără viață și ochii astupați cu peisaje artificiale îl mint continuu și îi nasc pofte noi…de lume.

Dar omul s-a obișnuit să trăiască mort, să alerge asemeni roboților.

Dacă l-ai opri să-l întrebi spre ce aleargă ți-ar enumera gunoaiele supuse putrezirii, ruginei, moliilor și toată risipirea lui întru acestea.

Râvnă lui te-ar lasa mut și confuz.

…………………………..

Între betoane umbra nu poartă răcoarea brazilor ori a nucilor bătrâni din ograda bătrânilor noștri.

Fructele ambalate în plastic nu mai poarta gustul proaspăt al locului din care vin..

„În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui,

puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui

se văd lămurit de la facerea lumii,

când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.

Aşa că nu se pot dezvinovăţi,

fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu,

nici nu I-au mulţumit,

ci s-au dedat la gândiri deşarte

 şi inima lor fără pricepere s-a întunecat.”

(Biblia)

Când vii înfășurat în zgomot te simți inadecvat locurilor liniștite. Iti conștientizezi deodată agitația gândurilor și a mâinilor. Cauți cu disperarea unui dependent stimuli externi care să te mute de pe conștientizarea propriei ființe.

Doar că stând așa…râvnind după liniștea adâncului tău, luptând contra dorințelor ce ard în inimă, începi să auzi sunete înăbușite sub propriile gânduri, să vezi fără să proiectezi nimic asupra prezentului tău.

Picioarele își incetinesc pașii…

Și te aflii adunat, nerisipit, îmbătat de mireasma existenței tale într-un univers orchestrat cu măiestrie …de Dumnezeu.

Și în clipe ca acestea nu mai ai nevoie de nimic în afara de a înalța laude și a slavi cu lacrimi pe Cel care a creat aceasta contopire…acest tainic mod de a conștientiza irațional existența ta.

Doar că…în goana noastră am abandonat căutarea liniștii.

Ne-o dorim și tânjim după o formă a ei, dar nu o programam ci doar o așteptăm.

Și aceasta poate deveni ușor o înșelare, pentru că liniștirea e parte a disciplinării noastre întru adevarata devenire și trebuie să ne silim să pornim pe urmele ei.

Să abandonăm acel TREBUIE al vieților noastre, și să punem în locul lui un timp de rupere, detașare, regăsire a noastra în raport cu Creatorul. Ca să căpătăm odihnă și să putem lumina mai apoi neștirbit …fiecare în locul în care am fost asezați.

Doar în liniște se limpezesc adâncimile noastre …

Doar în ea ni se oglindesc clar patimile, poftele cele rele, goana dupa lume.

Căci, acolo în ea, Dumnezeu a trasat cale către inima noastra.

„Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” (Psalmi)