Cai…tropot de cai inhamati …
Latrat..latrat de caine flamand…
Cantec…cantec de vant furisat prin crapaturile dintre ferestre…
Sufletul Tau, adanc imprimat in cele create de Tine, ma cheama asteptandu-ma…
Am stiut ca nu pot fugi de Fata Ta..si m-ai vazut cum ma ascundeam printre idei…
Incercam sa ma mint … alergand de la Fata Ta, mult prea blanda, pentru un suflet manjit de pamant…
prea mult pamant.
Dimineata ma ridic in picioare, in timp ce trupul sta inca in pat…si alerg…zeci de minute distanta de Tine…
Cand ma intorc, Te caut…cu jumatate de cuvant nerostit.
Tu te lasi gasit…Tu nu te ascunzi!..
Jocul acesta, de-a v-ati ascunselea, l-am gandit si i-am concluzionat inutilitatea …cu toate acestea, uneori ma surprind jucandu-l…
Ca un Tata, ce esti, imi dai mereu haina alba, brodata cu liniste si despovarare…
Multumesc!
Cateodata ma irita camera mea. Am impresia ca ferestrele stau prea inchise ca sa poti intra…
Atunci imi vine sa fug,
pe deal….
Acolo, soapta Ta, se aude clar.
Acolo, mainile Tale, se vad clar…cum misca frunzele si iarba, cum misca norii, cum aduc pasarile si poarta fluturii.
Cateodata, vantul imi pare Mana Ta nevazuta de ochii trupului meu. Mana Ta nevazuta, vazuta clar de mine, de sufletul ce traieste…
pentru ca Tu ai suflat viata…
Andreea Stanciu 
Lasă un răspuns