Micul Print – Capitolul 1

Micul Print
Lui Léon Werth
Copiilor le cer iertare ca am inchinat aceasta carte unui om mare. Am un motiv serios: acest om
mare e cel mai bun prieten din cati am eu pe lume. Mai am un motiv: acest om mare poate sa
priceapa totul, chiar si cartile pentru copii. Am si al treilea motiv: acest om mare traieste in Franta,
unde sufera de foame si frig. Are multa nevoie de mangaiere. Daca toate motivele insirate nu
sunt de ajuns, tin ca aceasta carte s-o inchin atunci copilului de odinioara, caci si acest om mare
a fost candva copil. Toti oamenii mari au fost candva copii. (Dar putini dintre ei isi mai aduc
aminte). Asa ca fac urmatoarea indreptare:
Lui Léon Werth, pe cand era baietel

I
Odata, pe vremea cand eu aveam sase ani, am dat peste o poza minunata, intr-o carte despre
padurile virgine, numita „Intamplari traite”. Infatisa un sarpe boa care inghitea o fiara salbatica.
Iata copia acestui desen.

In cartea aceea se spunea: „Serpii boa isi inghit prada dintr-o data, fara s-o mai mestece. Pe
urma, nu mai sunt in stare sa miste si dorm intruna, timp de sase luni, cat tine mistuitul. M-am
gandit atunci indelung la peripetiile din jungla si am izbutit sa fac la randu-mi, cu un creion
colorat, primul meu desen. Desenul numarul 1. Era asa:

Le-am aratat oamenilor mari capodopera mea si i-am intrebat daca desenul acesta ii sperie.
Ei mi-au raspuns:
– De ce sa te sperii de-o palarie?
Desenul meu nu infatisa o palarie. Infatisa un sarpe boa care mistuia un elefant. Am desenat
atunci sarpele boa pe dinauntru, pentru ca astfel sa poata pricepe si oamenii mari. Ei au
intotdeauna nevoie de lamuriri. Desenul meu numarul 2 era asa:

Oamenii mari m-au povatuit sa le las incolo de desene cu serpi boa, fie intregi, fie spintecati, si
sa-mi vad mai degraba de geografie, de istorie, de aritmetica si de gramatica. Asa s-a facut ca, la
varsta de sase ani, am parasit o stralucita cariera de pictor. Nereusita cu desenul meu numarul 1
si cu desenul meu numarul 2 imi taiase orice curaj. Oamenii mari nu pricep singuri nimic,
niciodata, si e obositor pentru copii sa le dea intruna lamuriri peste lamuriri.
Astfel ca a trebui sa-mi aleg alta meserie si am invatat sa conduc avioane. Am zburat mai
pretutindeni in lume, iar geografia, ce-i drept, mi-a fost de mare ajutor. Puteam, dintr-o privire, sa
deosebesc China de Arizona. Lucru foarte folositor, daca te ratacesti in timpul noptii.
Asa ca eu, de-a lungul vietii mele, am avut o sumedenie de legaturi cu o sumedenie de oameni
seriosi. Mi-am petrecut multa vreme printre oamenii mari. I-am cunoscut foarte indeaproape.
Ceea ce nu mi-a imbunatatit parerea despre ei.
Cand intalneam pe cateva cineva care-mi parea mai dezghetat la minte, il puneam la incercare
cu ajutorul desenului meu numarul 1, de care niciodata nu m-am despartit. Voiam sa stiu daca
avea o minte intr-adevar patrunzatoare. Numai ca raspunsul era mereu acelasi: „E o palarie”.
Atunci eu nu-i mai pomeneam nici de serpii boa, nici de padurile virgine, nici de stele. Cautam sa
fiu pe intelesul lui. Stateam cu el de vorba despre bridge, despre golf, despre politica si despre
cravate. Iar el era incantat ca facuse cunostinta cu un om atat de asezat.