In amintirea verighetei mele…

Unde e comoara ta, acolo va si inima ta….

Doamne, multumesc ca mi-ai luat-o!

Clipa in care i-am simtit absenta m-a taiat pe dinauntru, m-a facut sa disper in trupul meu, sa incerc sa dau de ea, sa ii caut urma..orice urma….

Dintr-un impuls negandit am inceput sa caut prin geanta, prin buzunare, prin manusi. Imi imaginam cat de mare va fi bucuria regasirii ei. In zadar pornirea aceasta. Verigheta nu s-a aratat. Daniel a vrut sa plece pe starzi in cautarea ei…Era tarziu. Era o nebunie a mintilor noastre aceasta cautare. Nu stiu unde mi-a alunecat de pe deget: pe strada, in autobuz, la supermarket, la biserica, la baie…In final ne-am pomenit gasindu-L pe El mai aproape de noi….

Daniel a spus ca ar vrea sa ne rugam. A spus ca poate verigheta a ajuns in mana unui om flamand, a unor copii care tanjesc dupa daruri, ca poate verigheta va ajuta in mantuirea cuiva.

Cu durere, m-am asezat impreuna cu el, in rugaciune.

Rugaciunea ne-a adus eliberare. Ea a transformat durerea intr-o nespus de mare bucurie.

Am avut inima legata de ea. Am iubit un lucru pamantesc prea mult. De fiecare data cand imi spalam mainile, o vedeam ca imi aluneca de pe deget…Ma gandeam mereu sa am mare grija de ea, sa nu se piarda, sa nu o inghita ceva canal. Inca din momentul in care le-am facut ne gandeam la ele ca la ceva ce nu trebuie sa se piarda niciodata. Am facut din ea mai mult decat un simbol. Verigheta nu avea legatura cu unirea mea de Daniel. Era un simbol al acesteia. I-am dat voie sa devina mai mult decat atat.

Acum nu mai e.  Acum poate a devenit paine, sau un alt gunoi al tomberoanelor, poate s-a topit in nestire, poate a fost calcata in picioare si strivita, poate e pe degetul altcuiva…poate sta pe degetul unei doamne care a visat la casatorie, poate pe degetul unei vaduve…Nu stiu daca cineva a tresarit la gasirea ei, nu stiu daca cineva o va gasi vreodata. Poate Dumnezeu imi va spune povestea ei, dupa o vreme, cand va capata un sens intru cele vesnice.

Sunt plina de pace azi…pacea aceea care te face sa plangi in hohote si sa razi in suspine…

Atat de greu stim sa lasam lucruri din mana si atat de usor le primim! Atat de greu putem sa multumim pentru cele ce pleaca…

De Pasti a plecat Erina.

Acum , inainte de Craciun, a plecat verigheta.

Dumnezeu ma invata prin plecari sa pretuiesc mai mult Imparatia de dincolo.

Inima mea, strans legata de o verigheta…e azi mai libera si cu un gram mai legata de cer. O iubeam pentru ca era unica, pentru ca avea o poveste, pentru ca simboliza ceva, pentru ca era perechea unei alte verighete, pentru ca avea numele iubitului meu pe ea. Unul din multele ganduri a fost sa merg sa imi fac o alta verigheta azi…Daniel mi-a amintit cat a costat si mi-a amintit ca nu avem acesti bani acum. E bine ca nu ii am acum…Acum invat sa traiesc fara ea. Desi imi pare ca o simt pe deget, ea nu e acolo. Am degetele goale si reci acum. Se poate vedea mai clar cum le-a modelat Dumnezeu, in chip tainic…

Din instinct, o caut cu privirea. Ma voi obisnui treptat cu gandul ca nu mai e.

Daca vreodata voi mai purta verigheta pe deget, sau o alta verigheta sau simbol as vrea sa nu ma mai leg de ea in felul acesta.

As vrea sa privesc la mantuirea mea si a familiei mele cum priveam la ea: atent, cu drag, cu gandul de a nu o pierde niciodata, cu grija…

Cat despre mine si Daniel, noi nu suntem legati prin verigi de aur. Ceea ce ne leaga nu se va pierde niciodata. E o Funie cu care ne-am impletit. E o Funie fara sfarsit …Aceasta ar trebui sa ne fie putere si sprijin si avant. Prin ea ne vine mantuirea.

Acea verigheta de aur, pe care am pierdut-o era un simbol. Eu i-am dat voie sa devina mai mult. Trebuia pierduta, spre mantuirea mea. Ca nu cumva sa ma gaseasca sfarsitul cu inima in ea…caci acolo unde e comoara mea, acolo va fi si inima mea.