Negruta a adus sub soare 7 minuni

In inima noastra a inflorit soarele in dimineata de 15 martie 2010.

Erau nori grei…atat de grei incat isi cerneau fulgii de nea si toata furia peste ograda noastra.

In dimineata aceasta nu a mai alergat spre noi Negruta. A plecat Daniel in cautarea ei. Sedea in sura, pe o patura de lana…langa cele 7 minuni.

In fata acestei privelisti s-au topit toate grijile noastre, toate temerile…S-au oprit toate cuvintele, toate explicatiile, toate intrebarile. A ramas doar uimirea muta innecata in lacrimi….

Negruta devenise mama. Devenise in toate ale ei. Toate instinctele s-au aprins in ea. A uitat de foame, de sete, de orice nevoie de-a ei. Toata atentia, toata grija, toata energia si-o canaliza spre cele 7 minuni.

Una dintre ele..era fara suflare.

Minunea fara suflare era langa ea. Nu a vrut sa se desparta de ea. Era un catel negru…Semana cu mama lui. L-am numit Abel. Era semnul doliului. L-am ingropat in spatele surii. Impreuna cu Daniel am ingropat una din minuni. Trana se va hrani cu trupul lui mic…Ingroparea lui mi-a amintit de Erina, pisica noastra neagra….mi-am amintit ingroparea din ziua a doua de Paste.

In 16 martie am gasit a doua minune fara suflare. Era un catel alb….

Despartirea de puii ei o innebuneste. Ii sunt atat de dragi, ii sunt hrana si lumina..

Azi, 17 martie, am fotografiat-o. As vrea sa ma opresc din a scrie cuvinte…As vrea sa pot trimite toata starea mea prin altceva…cuvintele ma limiteaza..ele imi sunt gratiile…ele , care de atatea ori m-au eliberat.

Acum are grija de 5 pui. Fara ea ar pieri cu totii. Ea ii hraneste, ii maseaza, ii curate, ii incalzeste, ii adoarme. Cand ea se ridica de acolo, nu trece o clipa, si toti incep sa planga, sa se agite, sa o caute. Ea nu are liniste cand ii aude. Mananaca in graba, fara sa mestece….si alearga spre ei. Toate simturile ei sunt canalizate catre ei….Cand se intoarce, puii se cuibaresc in blana ei, se linistesc indata ce gasesc caldura ei…

E oaza de liniste cel cuib. E clinchet de cer, de vesnicie! E sarbatoare a soarelui ce biruie mereu. Se poate privi si iar privi, la nesfarsit. E o bucata de timp de care nu te poti satura si care devine tot mai frumoasa si tot mai frumoasa cu cat stai mai mult langa ea. Acum as prefera sa fiu acolo…sa privesc in tacere dependenta lor si grija ei neintrerupta. Ei au ochii si urechile lipite. Ei nu aud si nu vad. Pot doar sa simta siguranta sau disperarea.

Mi-am amintit de obiceiurile de la tara…Obiceiurile proaste de la tara. Cand eram mica, petreceam foarte mult timp la tara. Cand un caine sau o pisica nastea, bunica mea punea puii intr-o punga si mi-i dadea mie si surorii mele sa mergem cu ei la vale, sa-i aruncam intre gunoaie…ca sa moara cat mai repede. Asa se face la sat. Oamenii nu au ce sa faca cu atatia pui de caine si pisica. Cu gandul la aceste lucruri mi-am inchipuit disperarea pe care ar trai-o Negruta daca ar disparea puii ei…

Cu pruncul in pantece, privesc aceste scene din jurul meu si ma minunez..si iar ma minunez de minunile Domnului meu….

Peste mai putin de trei luni ar trebui sa vad chipul micutului ce creste in mine…Timpul trece…si ard de nerabdare sa il strang la piept si sa ascult respiratia lui….sa vad transformarea mea si a lui Daniel la aparitia minunii noastre. Pana atunci ne transformam in asteptarea lui…..

Creatorul nostrum drag, iti multumim pentru minunile ce le traim!

Iar pe voi, va indemn cu tot sufletul meu, sa cutati linistea si ceea ce El a creat! E atat de bine cand le gasesti….