Sopteste-mi Tata!

Astept sa imi soptesti zambetul florilor la prag de Inviere.

Astept sa ma trezesti lin si sa ma privesti asa cum imi privesc eu pruncul, sa imi soptesti lin: „Niciodata nu am plecat de langa tine”….

Nu stiu ce ma provoaca sa scriu azi. Poate lacrimile sarate ce se scurg grabite pe sub ochii mei….

Numai Tu stii calvarul prin acre a trecut sufletul meu cu ceva vreme in urma, numai Tu stii ranile adanci ce inca sangereaza in asteptarea vindecarii…

Azi, imi imaginez ca stau cu Tine la masa, asteptand Cina….imi imaginez ca stau si arunc toata povara la picioarele Tale, ca sa o stergi, ca sa ma eliberezi, sa ma faci noua pentru Cerul Tau fara margini. Nu merit sa ma impartasesc din Tine…nu merit sa imi adap sufletul din Tine…si totusi, toata fiinta mea atarna de Tine, toata fiinta mea se sprijina pe Tine si isi trage viata din Tine…

Sopteste-mi cu grija de ce am trecut prin spini, de ce mi s-au ranit atatea madulare? de ce viata din mine s-a transformat pentru o vreme in moarte?

Inca stau pe ganduri cand vine vorba de a scrie durerea…daca ceva ma indeamna sa scriu e gandul ca cineva va trece pe acolo…si aceste randuri ii vor fi incurajare.

Imi amintesc si azi parfumul cald al zilei de 15 iunie. Era dimineata…devreme, la cateva minute dupa ce ceasul a sunat a desteptare. Atunci m-au atins primele dureri ale nasterii. Am alergat spre spital. Ne-am urcat plini de emotii in masina, am privit cu drag casa si am plecat cu gandul ca in cateva zile ne vom intoarce…Dupa 12 ore de travaliu si dureri cumplite, dupa 12 ore …medicii  au decis sa imi faca cezariana, Rafael nu coborase. A fost o zi atat de speciala! atat de sfanta!….i-am sarutat pentru prima oara nasucul…si apoi am fost despartita pentru o vreme de el. Era nevoie sa stau la terapie intensiva…

Dupa ce am coborat in salon aveam sa il revad mai des. Acolo a inceput cosmarul meu. Din cauza ca nu puteam sa dorm am devenit tot mai obosita. Am dat de persoane dificile si ajutorul parea ascuns de mine. Voci reci ale unor asistente, cuvinte dure, nopti nedormite au fost …au fost doar inceputul. Dumnezeu nu a inchis toate usile. Am gasit si persoane binevoitoare, maini intinse, ore dedicate mie, fiinte cu adevarat speciale.

Din cauza lipsei de odihna nu ma puteam bucura de micutul Rafael. Era un stres imens fiecare plans. Simteam ca o iau razna…Nu aveam destul lapte. M-am straduit sa il alaptez, dar laptele scadea din cauza lipsei de somn. Imi amintesc cu durere o nopate in care nu am dormit nici o clipa. Am baut vreo 4 litrii de lichide si am stat sa il alaptez tot la doua ore. Cand inchideam ochii sa adorm ma simteam foarte ciudat. Simteam cum tot trupul adorme dar mintea ramane treaza, in miscare. In ziua ce a urmat am avut primele halucinatii. Mi se parea ca am ajuns la finalul zileleor pe pamant si vedeam cum trupul e parasit de suflet. I-am spus lui Daniel ca voi muri…Mi se parea ca sotul meu e posedat pentru ca nu ma crede. Imi era nespus de clar ca voi pleca…Dupa o vreme mi-am revenit. In nopatea aceea am dormit dupa ce am luat niste calmante. Urma sa mergem dimineata la spital.

Dimineata m-am trezit bine. Pe masina inspre spital au reinceput starile ciudate. Stiu din cele spuse ca dadeam puternic din maini si picioare si repetam un verset. A fost pentru prima oara in viata cand am trait ceva fara sa stiu de mine. Eu nu imi amintesc nimic…A urmat internarea mea in spitalul de psihiatrie. Facusem psihoza postpartum. Una sau doua femei dintr-o mie fac asa ceva. Am stat acolo doua saptamani…

Pentru mine, toata experienta aceasta cumplita, a fost grea…si azi mai duc povara ei in suflet. Recuperarea a fost treptata si inceata zic eu….Imi parea ca nu se mai sfarseste. Cateva saptamani am dormit noaptea separata de Rafael. Aveam nevoie de multa odihna. Nu stiu daca vreodata voi intelege de ce am trecut pe aici. Medicii mi-au recomandat sa nu mai am alti copii. Noi, credem ca Dumnezeu vindeca si daca e dupa voia Lui ne va da si alti copii. Nu ma simt in stare sa mai trec inca o data pe acolo dar daca asta inseamna bucuria de mai apoi…atunci merita. Sansele sunt de 50 % la urmatoarele nasteri…

Ce am scris aici, e in cuvinte putine….Daca vreodata va dori cineva sa stie mai multe ..poate voi vorbi…desi pasii pe acolo dor nespus.

Stiu foarte clar un lucru: nu regret nici o clipa ca l-am adus pe Rafael pe lume. Ce simt atunci cand sunt cu el, ce simt cand imi zambeste sau intinde mainile sa il iau in brate intrece cu mult durerea prin care am trecut. Pretul a fost mare dar bucuria e de mii de ori mai mare.

Doamne, la masa cu Tine, durerea a devenit mai mica…Foloseste-o Tu cand va veni vremea!…Eu astept Mana Ta la lucru…