Fragment pentru o altfel de vineri. Traian Dorz …

„Cu foarte mare greutate am urcat scările. Picioarele îmi erau atât de slăbite, încât îmitremurau gata să nu mă mai ,ţină. Inima mi se strângea în piept, îmi ardea, îmi şchiopăta. În cap mi se făceau goluri ca şi când aş cădea în vid. Ochii îmi umblau numai prin ceaţă şi urechile îmi ţiuiau metalic…Am ajuns în faţa chinuitorului a cărui faţă şi a cărui privire erau astăzi mai cumplite şi mai ameninţătoare ca oricând.
Întrebările rămase de ieri fără răspunsul dorit reveniră din nou scrâşnind. Sufletul îmi era întotul liniştit, dar trupul simţeam că nu mai poate. Nu mai mâncasem nimic nici dimineaţă – era Vinerea Patimilor Domnului şi Mântuitorului nostru. Mâna nu-mi mai putu ţine stiloul cu care scriam. Ochii începură să mi se întunece de tot. Ceva cald şi gol mi se sui spre cap şi mi se păru că totul începe să se clatine şi să se învârtă dintr-o parte în alta. Mă scuturai să-mi revin şi luptai să pot scrie.
– Ţi-e rău? mă întrebă anchetatorul, văzându-mă probabil palid.
 – Cred că este ceva trecător, răspunsei.
În clipa aceea intră pe uşă Comandantul care inspectase anchetele. Aruncă o privire spre mine, apoi spre el, care se ridicase în picioare ca să-l salute şi întrebă aspru:
–  Cum merge?
–  Nu vrea deloc să spună!
–  Nu vrea? Ia dă-i un bocanc, să vezi cum vrea! Şi ieşi.
Nu-mi mai putui stăpâni mâna şi scăpai stiloul, lăsând capul pe masă.
–  Dacă ţi-e rău, auzii ca prin vis, sun să te ducă jos.
–  Poate că-mi revin, am şoptit eu. Mai stau. Dar nu-mi mai putui reveni. Cred că şi faţa mi se schimbase mult, fiindcă el şi sunase după gardian.
– Du-l jos, zise el.
Dar eu nu mă putui ridica de pe scaun. Simţii că toată partea stângă a trupului îmi amorţeşte şi nu mă mai ascultă nici ochiul, nici urechea, nici mâna, nici piciorul. Un gând, că voi paraliza, îmi fulgeră mintea. Mai veni un gardian puternic şi mă luară mai mult pe sus. Nu mă mai puteam folosi de piciorul stâng. Nu-l mai simţeam. Nu-mi mai puseră nici ochelarii. Mă târâră aşa, trăgând piciorul după mine pe coridor, apoi pe scări până în celulă la patul meu,unde mă întinseră şi mă lăsară aşa. După aceea nu mai ştiu nimic..Când m-am trezit era noapte. Mă dureau toate mădularele şi mai ales capul. Gardianul de pe sală pus să mă supravegheze, văzând că m-am trezit, chemă pe şeful de secţie care mă întrebă:
– Cum te simţi?
–  Mă doare rău capul! Mi-a adus nişte tablete, şi mi-a zis:
–  Ai drept la pat o săptămână.
(Dreptul la pat era o îngăduinţă pe care anchetatorul o acorda celui peste măsură de bolnav şi de slăbit în momentul când mersul anchetei ar fi fost împiedecat de neputinţa fizică a arestatului prea bolnav. Acei cu drept la pat puteau odihni pe pat o zi, o jumătate sau câteva ore – după cum îi acordase anchetatorul. Altfel, ceilalţi n-aveau voie să stea pe pat de la deşteptare până la stingere, de dimineaţa de la ora 5 până seara la ora 10. În acest timp, dacă erai găsit culcat pe pat gardianul te putea pedepsi cum voia el. Bătaie de joc, ţinerea în picioare cu faţa la perete cu mâinile sus, ori într-un picior cu mâinile la ceafă – ceasuri întregi, până ameţeai şi cădeai…)
Zilele şi nopţile până la Noaptea învierii le-am trăit doar pe jumătate. Dormitam tot timpul absent la tot ce se petrecea în jurul meu. Când mă trezeam uneori nu ştiam unde sunt şi îi întrebam pe cei din jurul meu ce-i cu mine. Ştiam numai că trebuie neapărat să mor şi de fiecare dată când trebuia să deschid ochii mă aşteptam să nu mai văd lumea asta. Mă miram de ce se tot amână atâta. Eram nerăbdător, de această amânare. Nu mă îndoiam câtuşi de puţin de împlinirea visului meu şi aşteptam dimineaţa de Paşte ca pe singura salvare pe care omai doream, pentru ca nu cumva, prea slăbit, să cedez şi să cad tocmai acum, când sunt atâtde aproape de Domnul şi Mântuitorul meu.
Nu-mi pot explica starea pe care o aveam. Nu mă rugam, nu mă gândeam, nu doream nimic altceva, stăteam şi aşteptam cu nerăbdarea acelui singur gând… Ce greu a trecut sâmbătă ziua, apoi sâmbătă noaptea…
Când am auzit răsunând clopotele învierii la catedrala apropiată, am deschis ochii şi, văzând că n-am murit, am simţit cea mai mare şi mai amară dezamăgire din viaţa mea. Oare pentru ce am mai fost izbăvit din moarte? De ce n-am fost ascultat şi luat de pe pământ? De ce n-a fost de ajuns cât am fost chinuit în această groapă cu lei înfuriaţi şi cumpliţi? Dumnezeulmeu, de ce oare nu ai avut milă de mine? Ce mai ai oare de făcut cu viaţa mea neputincioasă care mi-a ajuns o povară atât de grea?
De undeva, nu ştiu de cât de sus, mi s-a părut că aud un glas:
– Nu pentru moarte ai fost tu adus aici, deşi, într-un anumit fel – ai şi murit deja..”
fragment din Traian  Dorz –  Cristos Marturia Mea

2 gânduri despre „Fragment pentru o altfel de vineri. Traian Dorz …

  1. Am citit aceasta carte cand aveam vreo 12 ani si m-a marcat foarte mult…chiar am vrut sa o caut in biblioteca mea zilele astea sa o recitesc…il stimez foarte mult pe Traian Dorz si la fel pe toti cei care au facut inchisoare politica in anii comunismului. Sunt cutremuratoare jurnalele lor. Ma bucur ca am gasit aici la tine acest fragment in aceasta zi speciala. Slavit sa fie Domnul!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s