Din mine… şirag de gânduri calde în miez de toamnă rece…de la sat

Toamna aceasta rece a găsit de cuvinţă să mă provoace la a trăi modest. Cu toate că firea se opune adeseori acestui proces, făcându-l mai dificil, văd cum de la o zi la alta cad de acord cu sufletul meu asupra faptului că avem nevoie de puţin ca să fim fericiţi, că timpul pe pământ aleargă grăbit spre final şi singurele comori care rămân sunt cele strânse în Împărăţia de dincolo de timp.

Am ales satul pentru noi ca să avem timp să ne privim mai des in oglindă sufletul…

Aşa se face că aici, avându-ne unii pe alţii şi avându-L pe Dumnezeu cu noi, avem parcă mai multă putere să supunem timpul, să îi dăm direcţie, să ne numărăm clipele …să nu trăim la intâmplare.

Zilele ploiase şi reci sunt bun prilej de a sta în casă, aproape de soba caldă, sorbind câte un pahar de must sau ceai, privindu-ne în ochi, ascultându-ne, preţuindu-ne, jucându-ne…

Aici trecerea noastră e puţin mai blândă, ne dă răgaz sa fim constienţi unii de alţii şi împreună de Dumnezeu. Cu un acces aproape inexistent la internet, cu puţine lucruri lângă noi..ne resetăm şi ne reamintim definiţia pe care o dă Dumnezeu fiinţei umane.

Suntem fericiţi!…si asta anulează lipsa apei, a băii, a unui pat…anulează până şi teama de şoareci sau şobolani care par a vizita casa. Din afară ar putea părea că suntem săraci şi lipsiţi. Noi ne simţim bogaţi în Mâna Lui…. Căutam să ne simţim bogaţi în El şi viaţa mi-a arătat că uneori e nevoie de multă renunţare ca să ajungi la acest “statut”…

Ieri ne-am jucat mult. Saltelele de pe podea sunt o adevarată atracţie pentru lupte şi jocuri arbitrate. Uneori suntem in rolul diferitelor animale, alteori suntem noi..luptând şi descărcând frustrari acumulate… L-am ţinut mult pe Rafael în braţe si realizam ca în timp ce eu ţin de el, privindu-l, el creşte….Mi-am văzut neputinţa, am văzut cum legile Lui Dumnezeu sunt scrise în fiecare celulă a noastră, am înţeles că suntem doar un abur care se arată puţin şi apoi dispare şi am ales să mă bucur de acest Acum si Aici căutând mai întâi Împărăţia Lui, ancorată în gândul că TOATE celelalte ni se vor da pe deasupra.

Una din aşteptări e biruinţa asupra multor vicii şi păcate, reacţii negândite, pofte, alergări fără sens.

Un lucru care mă frământă e că facem prea mult pentru noi. Aş vrea să facem mai mult pentru alţii. Îmi pun nădejdea în Dumnezeu şi sper că El va trimite oameni pe care îi slujim cu ce avem, ce ştim, ce suntem…chiar şi aici…în satul acesta mic si parcă tot mai gol.

Soţul meu îmi spunea că ieri a vrut să închidă poarta…Dar şi-a amintit ceva ce citise dimineaţă: “Să fiţi primitori de oaspeţi….”…aşa că poarta noastră stă deschisă…iar noi păstrăm nădejdea că poate vom găzdui fără să ştim îngeri.

Iar eu..port în inima mea câteva versete din Proverbe:

“Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea, cand poţi să o faci. Nu zice aproapelui tău: “Du-te şi vino iaraş; îţi voi da mâine!” când ai de unde să dai.

“ Să nu te părăsească bunătatea şi credincioşia: legăţi-le la gât, scrie-le pe tăbliţa inimii tale.”

 

Doamne ajută-ne la aceasta!