Sub brumă mi-am deschis ochii în această zi şi calauzită de paşii ei am trecut clipele rând pe rând. O linişte largă îngrădeşte acest spaţiu locuit de Dumnezeu şi bucuria că suntem aici ne încălzeşte adesea. Nu ştiu ce ne lipseşte. Suntem întregi şi bogaţi lângă Dumnezeu. Ne umple, ne satură, ne invită adesea la dans cu creaţia Lui, ne povesteşte despre visele Lui pentru noi…si noi îndată căpătăm liniştirea.
Îmi amintesc o singură etapă asemănătoare acesteia. E vorba despre celelalte luni petrecute la ţară împreună cu Daniel. Acum suntem trei şi satul se rescrie pentru mine. Şi de data aceasta o face în acord cu sufletul ce suspină şi aleargă după Dumnezeu.
Ne-am mutat de puţină vreme dar liniştirea e evidentă, e bruscă.
Aici eşti ispitit mai puţin să te gândeşti la trup.
Locuind mare parte din viaţa mea într-un oraş mare şi plin cu de toate, am fost educată de spiritul lui în a investi în trup. Magazine multe: mâncare, haine, lucruri pentru apartament, maşini, bijuterii, cafenele…toate iţi şoptesc că trupul are nevoie de multe.
Singura şoaptă diferită e ziua de duminică, biserica, cuvintele rostite la amvon…doar că puterea acestei şoapte se anulează în ziua de luni când grăbit să mergi să cumperi o pâine eşti minţit şi ademenit de alte zece vitrine…. Şi începi să alergi orbit fără să te mai poţi opri. Astfel apusul soarelui te prinde într-o scurtă rugăciune şi sute de gânduri şi planuri materiale.
Uităm să căutăm mai întâi de toate Împărăţia sub deplina încredinţare că toate celelalte ni se vor da pe deasupra. Înconjuraţi de pereţi super finisaţi, apartură multă, obiecte pe care le vedem o data sau de doua ori pe an, la curăţenia generală, ca să ştergem praful de pe ele, dulapuri pline de haine…uităm cu desăvârşire că tărâna în tărână se intoarce.
Iubesc satul pentru “sărăcia” lui, pentru magazinele puţine şi aproape goale, pentru casele simple, fără prea multe încăperi, pentru grădinile largi, pentru nucii bătrâni, pentru copiii îmbrăcaţi la întâmplare, pentru bătrânii cu mâini muncite, pentru sobele în care lemnele ard, pentru acel vechi “bună-ziua” rostit în dreptul fiecărui om ..care te deşteaptă din robotizare, pentru simplitatea din interiorul caselor, pentru găinile ce aleargă pe drum, pentru câinii de toate culorile şi dimensiunile, pentru felul în care fiecare om, asemeni furnicilor, se pregăteşte pentru iarnă de cu vara, pentru anotimpuri clare, pentru mirosul de plăcinte şi pâine scoasă din cuptor….
Şi da, iubesc satul pentru că îmi aminteşte mereu de sufletul meu şi dorul de Dumnezeu se stinge în această linişte de care dispunem. Sunt clipe în care am impresia că liniştea mi-e rugăciune şi cunoaştere de Dumnezeu.
În aceste zile stau lângă o carte pe care mi-a dăruit-o prietena mea, Rada. E o carte plină de cuvinte duhovniceşti ale Cuviosului Paisie Aghiorâtul. Imi vine ca o o manuşă de lană pe mana ce s-a jucat în zapadă….
Închei fila de jurnal cu un citat din ea:
“Liniştea este o condiţie esenţială. Chiar de nu s-ar ruga cineva cu cuvinte, singură liniştea îi este rugaciune. Ea este o rugăciune tainică şi ajută mult pe cel care se roagă, aşa cum îl ajută pe om respiraţia, care este nevăzută.”
Andreea Stanciu 
Lasă un răspuns