Despre oameni care au ales să trăiasca la sat ( preluat din Formula-As)

„Ciudaţii” din Munţii Poiana Ruscăi

Doar cine pierde câştigă 

„Iahtul s-a zdrobit de stânci ca şi cum ar fi fost făcut din chibrituri. Ancorasem într-un mic golf de lân­gă Monaco şi coborâsem cu soţia şi copiii ca să ne plim­băm un pic pe faleză. Nici nu ştiu când s-a pornit fur­tuna. Am văzut doar cum va­sul se face ţăndări, cu an­cora târâtă prin nisip. Eram împreună pe mal, ne ţineam de mână şi nu ne venea să credem. Brusc, am realizat că dacă sar, totuşi, în apă, am timp să ajung la ambarca­ţiune şi s-o salvez. N-am fă­cut-o. Ceva m-a oprit. În min­­tea mea s-a produs un declic. În aceeaşi secundă în care mi-am dat seama că o pot salva, am înţeles că nu trebuie să o salvez, că nu are rost. Am simţit că se întâmplă ceea ce trebuia să se întâm­ple. Şi am lăsat-o să piară. Să se lovească şi să se zdrobească. Singurul gând care mi-a străfulgerat atunci mintea a fost cel cu care por­nisem la drum să fac bani în Irlanda, în urmă cu zece ani: dacă vrei să câştigi, trebuie să ştii să pierzi. Pierderea să fie un arc care să te propulseze. Să o iei mereu de la început. Ăsta fusese principiul cu care ajun­sesem să fac un milion de dolari, pe pieţele finan­ciare”, spune Florin, aşezat pe prispa casei sale din lemn, aflată pe-un deal albăstriu, pierdut printre cul­mile Ţinutului Pădurenilor. E îmbrăcat într-un tricou lălâu, cu blugii suflecaţi şi încălţat cu nişte galoşi.
Aşa a început povestea uneia dintre cele două fa­milii de români „irlandezi” ce şi-au fixat domiciliul în marginea satului Bătrâna, din Munţii Poiana Ruscăi, dincolo de ultima casă, cea a Mariţei, tocmai în mar­ginea pădurii, într-un loc numit La Doage.
Departe. Cât mai departe. Satul Bătrâna pare că s-a retras mai aproape de cer, ca să uite timpul şi viaţa de jos. Ca să ajungi la el, mergi pe vârful munţilor şi pe cumpăna apelor. Traversezi dealuri întregi de ferigă şi văi albăstrite de cicoare, împestriţate cu flori albe, gal­bene şi roz. Satul Bătrâna e în inima ţinutului Pădu­re­nilor Hunedoarei. Undeva, sus în cer, departe de zbu­ciumul lumii. Simţi că ai intrat în altă ordine a univer­sului: un univers măsurat în borne făcute din căpiţe de fân, răsfirate pe pajişti înghesuite în ogrăzi. Case vechi, cu ferestre împodobite de dantelării lucrate în lemn, cu pereţi din bârne groase, tăiate în bardă, arse de soare şi şlefuite de vânt. Zeci de case tăcute, în majoritatea lor părăsite, te privesc drept în ochi. Le simţi misterul şi povestea cea tristă, plutind peste ele ca un abur mân­gâietor.

Bătrâna este un sat care se stinge. Cândva, fiecare casă răsuna de glasurile vesele ale copiilor şi de muge­tul vitelor din ocol. Rostul vieţii întinerea muntele. Acum, locul e îngropat în tăcere şi în pustiu. Frumu­seţea vechiului sat devine ruină. Doar grădinile mai sunt vii, grădinile şi livezile întinse în jurul casei, pline încă de roade aşteptând, ca în povestea cu Sfânta Vi­neri, să vină cineva să le culeagă şi să le cureţe de uscă­ciuni. Meri, pruni şi peri plini de roadă ţin casa la mijloc, ca pe o inimă pe care nu vor s-o lase să moară. Iarba înaltă unduieşte uşor la adierea vântului, împrăş­tiind cele mai fragede mirosuri. Şi mai departe sunt fâneţele şi alte piscuri împădurite, până unde cerul de­vine totuna cu crestele acoperite de verdele albăstrui al pădurilor seculare. Păsările se aud cântând în cer şi chiar norii par că se strecoară printre acoperi­şurile de paie, plutind uşor. Satul Bătrâna pare un paradis, din care, cu si­gu­ranţă, omul a fost alun­gat dintr-o greşeală. Cine ar pleca de bună­voie din acest loc binecu­vântat? Şi pentru ce? Mulţi tineri s-au dus la muncă, în străinătate, alţii au coborât la oraş, unde tra­iul pare mai uşor şi toate parcă sunt la îndemână. Dar, în mod bizar, parcă în ciuda acestui exil al sătenilor către lu­mea mo­der­nă, două familii de tineri veniţi din străină­tate s-au mutat în Bătrâna, uitând de banii şi con­fortul occidental. Şi-au ridicat două case şi au luat viaţa de la început. Niciunul dintre săteni nu a înţeles ce-i cu ei. Ce i-a mânat de lângă pâi­nea albă a lumii, într-un vârf de munte pustiu? De ce s-ar mu­ta două familii tinere, cu co­pii, la marginea unui sat care moare, unde nu mai exis­tă nici şcoa­lă, nici dis­pen­sar? Pentru ce să renunţi la traiul occi­den­tal?

 
CONTINUAREA  AICI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s