„Ciudaţii” din Munţii Poiana Ruscăi
„Iahtul s-a zdrobit de stânci ca şi cum ar fi fost făcut din chibrituri. Ancorasem într-un mic golf de lângă Monaco şi coborâsem cu soţia şi copiii ca să ne plimbăm un pic pe faleză. Nici nu ştiu când s-a pornit furtuna. Am văzut doar cum vasul se face ţăndări, cu ancora târâtă prin nisip. Eram împreună pe mal, ne ţineam de mână şi nu ne venea să credem. Brusc, am realizat că dacă sar, totuşi, în apă, am timp să ajung la ambarcaţiune şi s-o salvez. N-am făcut-o. Ceva m-a oprit. În mintea mea s-a produs un declic. În aceeaşi secundă în care mi-am dat seama că o pot salva, am înţeles că nu trebuie să o salvez, că nu are rost. Am simţit că se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple. Şi am lăsat-o să piară. Să se lovească şi să se zdrobească. Singurul gând care mi-a străfulgerat atunci mintea a fost cel cu care pornisem la drum să fac bani în Irlanda, în urmă cu zece ani: dacă vrei să câştigi, trebuie să ştii să pierzi. Pierderea să fie un arc care să te propulseze. Să o iei mereu de la început. Ăsta fusese principiul cu care ajunsesem să fac un milion de dolari, pe pieţele financiare”, spune Florin, aşezat pe prispa casei sale din lemn, aflată pe-un deal albăstriu, pierdut printre culmile Ţinutului Pădurenilor. E îmbrăcat într-un tricou lălâu, cu blugii suflecaţi şi încălţat cu nişte galoşi.
Aşa a început povestea uneia dintre cele două familii de români „irlandezi” ce şi-au fixat domiciliul în marginea satului Bătrâna, din Munţii Poiana Ruscăi, dincolo de ultima casă, cea a Mariţei, tocmai în marginea pădurii, într-un loc numit La Doage.
Departe. Cât mai departe. Satul Bătrâna pare că s-a retras mai aproape de cer, ca să uite timpul şi viaţa de jos. Ca să ajungi la el, mergi pe vârful munţilor şi pe cumpăna apelor. Traversezi dealuri întregi de ferigă şi văi albăstrite de cicoare, împestriţate cu flori albe, galbene şi roz. Satul Bătrâna e în inima ţinutului Pădurenilor Hunedoarei. Undeva, sus în cer, departe de zbuciumul lumii. Simţi că ai intrat în altă ordine a universului: un univers măsurat în borne făcute din căpiţe de fân, răsfirate pe pajişti înghesuite în ogrăzi. Case vechi, cu ferestre împodobite de dantelării lucrate în lemn, cu pereţi din bârne groase, tăiate în bardă, arse de soare şi şlefuite de vânt. Zeci de case tăcute, în majoritatea lor părăsite, te privesc drept în ochi. Le simţi misterul şi povestea cea tristă, plutind peste ele ca un abur mângâietor.
Andreea Stanciu 
Lasă un răspuns