Pentru când ți-e dor de sat…

Știu că tu, cel ce ai colindat ulițele satului vei purta mereu un dor …de sat.

Știu că tu, cel ce ai stat de vorbă cu bătrânii satului, tu cel ce ai privit la apus cum se apropie ciurda de sat sau tu cel ce ai mâncat pâine de casă cu silvoiță și groștior vei purta mereu un dor…de sat.

Și mai știu că pentru tine, cel ce ai alergat desculț prin iarbă și te-ai jucat prin colbul drumului până dincolo de lăsarea întnericului sau pentru tine, cel ce ai ascultat cum bat clopotele bisericii în mijloc de sat în zilele de duminică va exista mereu un dor…de sat.

Eu cred că toți acei ce s-au hrănit cu frumusețea fără seamăn a satului își doresc uneori să mestece în tihnă cuprinsul așezat între cer și pământ al satului, să-i audă oile blânde venind de pe dealuri, că-i vadă copiii murdari încărcați de libertate și bucurie, să privească bătrânii ce stau pe bănci și frământă povești într-o neobosită încercare de a păstra satul viu.

La prima vedere s-ar părea că unele sate ațipesc odată cu bătrânii ce trec la veșnicie. Eu am nădejdea că Dumnezeu le va trezi din ațipire populându-le cu oameni frumoși…Ar fi păcat de ele să rămână așa căci toate dealurile lor, toate ulițele și tot cerul de deasupra sunt într-o continuă sărbătoare.

Treziți-vă sate!

prin glas de prunci și pași …pe drumul pe care parcă nu mai trece nimeni…

S-au dus cu toții la oraș. S-au dus să-și facă un rost…și orașul le roade sufletul și bucuria în timp ce satul îi așteaptă într-o ațipire veche. Mai vin din ei de sărbători și atunci satul tresare cu nădejdea că au venit să stea. Dar ei pleacă…

Dacă treci pe ulițe de sat după sărbători îl poți auzi cum suspină…de dor și singurătate.

Ieri am călătorit prin satul nostru, cu pruncii după mine. Am decupat din frumusețea lui ca să vă reamintesc celor ce ați uitat ce tainică frumusețe stă tăcută la câțiva kilometrii de zgomotosul oraș. Pentru când vă e dor de sat…

În timp ce privim să ascultăm…

 

 E toamnă târzie și-n sat la noi

Și e atâta dor în ulițe..în case și în dealuri.

E dor de voi …

de glas, de joc, de pas

E dor de suflet și mișcare…

A ațipit bătrânul sat cu nume tras din Piatră și din Șoimi…

a ațipit de dor de om…

Și tare ar vrea să mai audă un cor de glasuri cum se-nalță

Din casele cu hornuri înfundate de atâta așteptare…

Să vadă prunci..prunci mulți…și colorați,

cum a văzut odată.

Și îi e dor să vadă biserica plină…de noi.

”Plângea tot cerul în făclii…”

De dor…

Articolul a fost scris cu nădejde și dor…

Satul dinaintea voastră se numește Șoimeni.

„Numele satului Șoimeni era, Solumku în limba maghiară, care tradus în românește ar însemna Piatra Șoimului (Solyom= șoim, Kö= piatră- în maghiară). Există, deci o strânsă legătură cu platoul care străjuiește satul în partea sudică. De altfel, despre acest platou există o legendă cum că ar fi fost locuit de urieși sau șoimi. Se pot face multe asocieri și probabil că s-au făcut și până acum. Astfel, de exemplu, istoricul-arhivist, Karoly Hodor afirma la 1837 că locuitorii de aici își plăteau in Evul Mediu, în perioada dominației otomane, dările către principele Transilvaniei și în forma darului de șoimi dresați pentru vânătoare.
Este poate o legendă, creată mai târziu, dar care poate să conțină și o parte de adevăr. Cert este că numele satului se leagă de dealul Piatra, care îl domină cu înălțimea sa maiestuoasă.” (Simion Chita- Monografia istorică a comunei Vultureni până în 1990)

Îmi doresc să aduc înaintea voastră și celelalte sate ale comunei Vultureni.

Acest articol a fost plămădit în colaborare cu Centrul Turistic Vultureni. Vă invit să vizitați pagina Centrului și poate împreună, mână cu mână și gând cu gând vom trezi satul românesc din ațipire și îi vom alina dorul.