Tată!

Cum Ți-s Ochii când mă vezi că vin spre Tine cu genunchii juliți de-atâta rătăcire?

Cum Ți-e gândul când mă vezi că Te îmbrațișez cu mâinile murdare de propria-mi voie?

Cum Ți-e sufletul când mă vezi că spre Tine mă îndrept…șchiopătând?

Tată, dacă nu aș cunoaște degetele Tale calde, care trec peste rănile mele picurând iubire și iertare de fiecare dată, m-aș teme să revin în fața tronului Tău… pe care îl faci iesle mereu…pentru mine. Tu, Împărat al lumii, ce ai totul …cum Te umilești și Te smerești ca să mă poți ridica din mocirlă ? Cum Te cobori și Te dezbraci de măreție pentru mine…mereu?

Eu, mereu murdară …

Tu gata să mă faci curată.

Eu reprosând…

Tu ascultând.

Eu cu urlete și ură…

Tu cu iubire fără măsură.

Îmi proștern viața drag Tată la poală de Cer, eu călătorul impiedicat…

Și din ulițele fără capăt vreau să arunci cu bulgări de iertare în sufletul meu …copil.

Iar eu să mă ridic, cum se ridică pruncii din zapadă:

cu chip curat și bucurie și glasul fără pată.