Lecții pe un drum nou (2)

O altă zi de vară.

Un îndemn….să scriu.


De când m-am mutat în casa cea nouă, de când sunt înconjurată de atâta frumos, de când Efraim s-a născut și petrec multe clipe cu oameni din toată lumea simt cum trăiri multe se adună în mine ca să fie scrise și trimise spre voi. Lecțiile prețioase pe care le primesc de la alte ființe se cer a fi dăruite și altora…pentru că hai să recunoaștem că toți avem răni, boli, întrebări, neputințe.

În orice om este un sat….adesea uitat. Satul acela unde e liniște pentru că e construit la poala inimii lui Dumnezeu. Prin el se plimbă gânduri despre veșnicie. În el e bucurie. E locul în care strângi când dai, ești odihnit când alergi și îți vine mereu a cânta. Aici relațiile se cer a fi vii și pline de putere, aici tânjești după ajutor pentru că știi că nu poți singur, că niciodată nu vei putea singur și te smerești acceptând.

Pentru satul din om voi scrie. Pentru că în acest loc din om nu e aglomerație, nici haos…e de tânjet, e nevoie…ca în orice sat adevărat.

Sunt cu pruncul lipit de mine, prin ograda fără garduri. Păsări multe ciripesc. Ele îmi încântă auzul. Toate ciripesc diferit cu un singur scop: să laude pe Creator. Și toate ascultă de Dumnezeu. Doar noi oamenii ciripim spre lauda noastră…și avem urechile deschise spre sfaturile lumii acesteia.

„A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Şi le-a binecuvântat Dumnezeu şi a zis: „Prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ!”

(BIBLIA)

Păsările s-au înmulțit și iată că au ajuns până în grădina mea…și nu este loc în lume unde ele să nu fie. Să învățăm de la ele, prezenți clipei.

Pe noi, pentru ce ne-a creat Dumnezeu?


 

Mă întorc timid spre Cuvintele revelate în Scriptură și fac popas în locul de unde se vede pentru ce am fost creați.

Și a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”

Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.

Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”

Doar că omul e încăpățânat și nu vrea să asculte…

El nu mai vrea să crească.

E mulțumit cu măsuri mici ale sufletului alergând după avuții mari pentru trup.

Nu se mai înmulțește pentru că a avea prunci nu are sens într-o lume materialistă.

Nu mai umple pământul…Preferă să stea cocoțat într-un bloc, deasupra vecinilor lui, să nu pășească cu tălpile goale prin rouă. Comoditatea și confortul îi devin comori.

Peste animale nu mai are de stăpânit. Pe acestea le-a făcut principala hrană…Pe acestea le cresc și le stăpânesc cei lacomi de bani. …și omul e tot mai bolnav sacrificând orice de dragul poftelor lui.

Și e mereu nefericit pentru că nu ascultă de Cel care l-a plămădit, de Cel care știe de ce are nevoie ca să fie fericit.

Acum o mică întâmplare

Din locul plin de Soare:

Se făcea că era o dimineață rece. Ploua tare. Efraim era apăsat, ceva îi împovăra ființa și nu putea să adoarmă. L-am legat strâns de mine ca să-l port, să-mi audă inima, să simtă mirosul meu, să fie reconectat la cele trăite în mine.

L-am luat fără de bucurie, având inima îmbibată cu teama că ploaia va uda trupul meu. Eram frustrată, chicoteam….

În timp ce eu mă plimbam cu fața întunecată prin ploaia trimisă de Dumnezeu am zărit o baltă la vreo 3 metrii distanță de tălpile mele. În ea își oprește zborul o pasăre.

Se scaldă bucuroasă.

Aripile îi flutură. Se scaldă dansând.

Chipul ei răspândește lumină ciocnindu-se brusc de întunecimea feței mele.

Celule ei sunt mulțumite.

Trăiește ploaia ca pe un dar.

Nu avea nevoie de apă mai curată ca să se scalde, nici de alt loc, nici de aripi mai mari, nici de pene mai scurte.  Ea se scaldă cu bucurie în darul trimis de Dumnezeu pentru ea. Ea era mulțumită, deplin liniștită. Ea nu purta grija….

„Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?

Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc.

Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?”

De-am fi mai credincioși…puțin mai credincioși…

Atunci ne-ar fi atât de bine!

Atunci ne-am face iar copii abandonați în Dumnezeu, ne-am simți iubiți și protejați.

Aud adesea: ”ce bine e să fii copil! atunci nu ai nici o grijă…”

Oare pe noi ce ne oprește să devenim iar copii, uimiți de Împărăția lui Dumnezeu, abandonați, având siguranța în poala inimii…?

Ce ne oprește din a ne bucura, din a fi liniștiți, absorbiți de frumusețe, cu chipul neîncrutat?

Ce ne este piedică în a deveni iar copii?

Privind pasărea mi-am amintit ce mult îmi plăcea să stau odată în ploaie.

Acest gând al inimii a dictat chipului meu schimbarea și încruntarea a devenit un zâmbet larg ridicat spre cer, spre ploaie, spre darul lui Dumnezeu.

Când înțelegi ce mare har e prezența lui Dumnezeu ți se schimbă fața și ochii își devin mai mari ca să intre în ei minuni multe și mari.

„Luminatorul trupului este ochiul. Deci daca ochiul tau e curat, tot trupul tau va fi luminat; dar daca ochiul tau e rau, tot trupul tau va fi intunecat. Daci daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult? „

(Matei 6, 22-23)

Să avem grijă la ochi!

Cu ochii întunecați nu putem primi în noi lumină, nu putem răspândi din noi lumină.

Am văzut orbi care răspândesc lumina…Adevărații ochi sunt în inimă. Acolo e izvorul lor. Ochii trupului sunt doar o continuare vizibilă a ceea ce avem în locul cel ascuns al ființei noastre, loc pe care trupul îl trădează.

Trupul nostru…pictură dictată de inima noastră.

Eu am continuat să îmi plimb copilul prin ploaie și să mă bucur de ea. Era darul lui Dumnezeu, trimis mie și tuturor celor ce vor să îl primească.

Darul a venit de la El,

de la Împăratul Ceresc,

de la Vistierul bunătăților și

Mângâietorul a toată lumea.

„Impărate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi si ne curateste de toata intinarea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre. ”

Dragii mei, nu vă mai trudiți în zadar să înțelegeți în zgomot Cuvintele lui Dumnezeu. Căutați liniștea!

Faceți liniște în voi!

Abandonați măcar pentru o zi aglomerația, mașinile, gălăgia și toată dependența de ele. Croiți cu pașii voștri cărări către păduri, către dealuri, către râuri.

Porniți spre ele cu inima pregătită să primească, atentă și prezentă, nu scormonind printre probleme ci abandonându-le, nu scuzându-vă ci smerindu-vă, nu bolborosind ci având buzele unse cu tăcere.

Liniște să fie în voi.


Liniște în afara voastră.

Rănile pot rămâne deschise. Dumnezeu are căi să le vindece. Dumnezeu….nu timpul.

Mă opresc acum, păstrând din bunătățile Domnului pentru următoarele scrieri.

Totuși ceva mai arde în mine. Un lucru pe care nu-l pot amâna. Am văzut vieți ruinate în absența acestuia…De dragul vieții vreau să ne reamintim definiția DRAGOSTEI, a căii care stă deasupra tuturor căilor, desăvârșindu-le:

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte

Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

Dragostea nu cade niciodată.

Cât despre proorocii – se vor desfiinţa;

darul limbilor va înceta;

ştiinţa se va sfârşi…”

(BIBLIA)

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s