Iarna e aici. În palmele ei s-a cuibărit frigul… (săptămâna 3)

”Cine este din Dumnezeu, ascultă cuvintele lui Dumnezeu;

voi de aceea n-ascultați, pentru că nu sunteți din Dumnezeu.”

(Biblia)

E prima zi a unui nou decembrie. Prima zi de iarnă. E frig.

Prin inima mea colindă gânduri multe. Unele iau forma întrebărilor, altele a bucuriei…iar altele forma durerii.

Poate părea un joc stupid fiecare încercare de a trăi zilele cu bucurie când în jur e suferință, moarte, suspin. Pari a fi legat la ochi când încerci să te deschizi prin zâmbet spre o lume înfrigurată, care tremură în boală și păcat. Sau se poate numi psihoză acest fel de a te arunca în fața clipelor fără să porți o centură de siguranță peste viața ta…când pericolele stau înșirate, lipite, fără să lase pauză între ele.

Pare de-a dreptul absurd ce-mi cere Dumnezeu câteodată.

Dacă n-aș știi că are dreptate întru TOTUL, că nu risipește nici măcar un sunet când trimite cuvinte către om…aș crede că particip fără voia mea la o piesă de teatru regizată de haos.

Au ajuns la urechile mele vești multe…rele…și unele mult prea dramatice. Și cum fiecare organ trimite spre inimă ce primește, s-a produs o scuturare zdravăna a interiorului meu. S-a produs o spărtură prin care intră frig…în inima mea.

Eu încerc să acopăr cu lucruri pământești acest loc, dar de fiecare dată acestea se prăbușesc și se fac cioburi (tot prin inima mea) . Da, sunt uitucă și acesta e un mare handicap.

Spărturile inimii nu primesc decât din Dumnezeu,

nu absorb decât Cuvintele Lui și voia Lui.

Inima nu poate fi vindecată decât în prezența Celui ce a plămădit-o.

E atât de fragilă!

Atât de delicată!

Această perioadă de post a venit cu conștientizarea războiului nevăzut pe care îl am de dus clipă de clipă. E adevărat, recunosc, multă vreme am ignorat gândurile și n-am prea înțeles ce să fac cu ele. N-am știut că ele sunt începutul patimilor mele, nu le-am dat atenție.

Dar slavă Domnului nostru drag că fiecare conștientizare vine cu leacul pentru ea!

Nu, n-am învins războiul nevăzut! E un război pe viață…

Sunt într-un plin proces de învățare, ca fiecare dintre voi, cei ce ați poposit cu ochii pe rândurile acestea.

” Când gânduri negre se frământă cu grămada înăuntrul meu,

mângâierile Tale îmi înviorează sufletul.”

(Psalmi)

Nu știu ce faci tu cu gândurile care vin peste tine, cu cele în care judeci aproapele, ori cu gândurile de mândrie. Nu știu ce faci cu invidia, cu deznădejdea, cu gândurile pline de teamă. Nu știu ce faci cu mânia, cu rafala de gânduri întunecate care te învăluie…care stinge lumina din tine, conturând o realitate nedorită, respingătoare.

Vreau să aștern câteva sfaturi ale unor oameni ce au stat lipiți de Dumnezeu, un șir de meditații calde pentru frigul inimilor noastre.

”Aproape cu toții socotim că gândurile sunt ceva simplu și firesc și pentru aceasta cu naivitate ne încredințăm lor. Însă nu trebuie să le dăm crezare, nici să le primim pe ele.” (Părintele Paisie Aghiorâtul)

”lupta cu patimile trebuie să se întemeieze pe lupta cu gândurile…. Lupta cu gândurile trebuie să înceapă cu tăierea acestora, refuzând pe deplin a primi insuflările, fiind indiferenți față de ele.”

”Prin permanenta tăiere și ignorare a gândurilor acestea își pierd puterea.”

”Cu ajutorul rugăciunii și al citirii din Sfânta Scriptură e nevoie să ne deprindem să deosebim gândurile – aceasta ne permite ca în toate împrejurările vieții noastre să primim gândurile cele bune și să le respingem pe cele rele, astfel încât ele să nu poată trece în cuvinte ori în fapte.” (Serghie Șevici)

”Postul și rugăciunea alcătuiesc cea mai sigură împrejmuire

împotriva atacurilor vrăjmașilor.”

(Varnava de Radonej)

De ne-ar fi gândul plin de rugăciuni…

și inima plină cu Dumnezeu…

atunci nu ne-am mai zbate pentru ziua de mâine ci am sta liniștiți, deplin încredințați că în Dumnezeu e cel mai sigur loc pentru viața noastră.

E decembrie!

Săculeții cu daruri stau din nou înșirați în casa noastră. Îi purtăm cu noi de câțiva ani prin toate casele în care am poposit. Sunt stropi de culoare și bucurie atârnați în acest an în fața ferestrelor mari. Sunt aducători de uimire și entuziasm pentru pruncul cel mare. El știe că în fiecare dimineață îl așteaptă un dar, ascuns într-o țesătură, legat cu un șnur. Știe că nici unul dintre aceștia nu e gol, că nici unul nu e o farsă.

Oare noi, cei mari, știm că fiecare zi e un dar, ambalat în dragostea multicoloră a lui Dumnezeu?… știm oare atunci când ne doare că Dumnezeu a îmbrăcat leacurile Lui în daruri pe care le trimite excat atunci când avem nevoie?

Credem că a înșirat pentru fiecare zi a vieții noastre exact oamenii, locurile, diagnosticele, hrana, îmbrăcămintea, toate lucrurile de care avem nevoie?

…”că toate lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”?

Credem că mântuirea noastră e atât de prețioasă încât nici un detaliu minuscul nu scapă din acest plan Măreț? Nici un om nu ajunge întâmplător lângă noi. Nici un obiect nu e din greșeală. Iar locul în care suntem e și acesta daruit cu un scop mult mai înalt decât împlinirea poftelor noastre.