Izbucnire a inimii

Mi se încâlcesc cuvintele la ieșirea din inimă.

Vor să iasă deodată , toate, să năvălească asemeni animalelor ținute închise la vederea luminii  și a hranei. Se împing unele in altele obosindu-mă.

Suspin resemnată, cu o durere ascuțită in mijlocul ființei: poate nu e loc pentru asta.

După câteva ore vin iar. Mă află pe patul cu aripă de înger deasupra. Eu stau să îngrijesc copii bolnavi, ele nu imi dau pace. Se rostogolesc, urlă…ca acei copii mici nebăgați in seamă, dar care vor cu orice preț să fie văzuți.

Uneori le-aș amâna, până mai cresc pruncii din casa mea, dar nu mă lasă, vorba unui om drag: „Domne, nu mă lasă.” Și dacă nu le dau drumul cumva mă vor chinui…mai mult si tot mai mult și dintr-o dată se vor opri. Brusc. Și eu voi înțelege atunci cu o mare durere că rostul lor era să plece, că doar așa vor putea îmbogăți lumea, dar va fi prea târziu pentru că ele nu mai pot fi strunite.

Așa se face că,  într-o zi de vară secetoasă, stau pe marginea patului și scriu.

Anastasia doarme lângă mine. Trecem impreuna pe poteca ce se cheamă TUSE CONVULSIVA.

Îl avem pe Dumnezeu alături. Ne-a înconjurat cu îngeri, cu soare, cu plante, cu uleiuri esențiale ( minunile unor astfel de zile)…cu liniște și cu mult timp de pauză.

Din când în când ne oprește in loc printr-o boală sau altele ca acestea, ca să picure cu Cer in noi, să afle acele locuri seci care se ascund bine și să aducă apă și viață in ele. La început am incercat sa mă lupt și anxietatea mi-a învăluit măruntaiele. Am inteles atunci că e de stat, că viața se pune pe altă frecvență, se ia pauză de la multele ce sunt…Si se așteaptă.

„Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare.

Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, pentru ca să fiți desăvârșiți, întregi

și să nu duceți lipsă de nimic.”

(Biblia)

Pe acest pat au dormit rând pe rând fiecare din pruncii noștri. Când au fost pregătiți să plece au plecat spre paturile lor. Patul acesta nu e unul oarecare. Vă spun povestea lui …

….

…

Eram odată săraci ( nu aveam bani dar aveam multe vise cu Dumnezeu impreună). Si cum Dumnezeu e patronul Universului, ii spune unui om ( pe care noi nu il stim nici azi) : „Tu le cumperi pat! Dar nu orice pat. Le iei un pat special in care ei să simtă că se trezesc in brațele lui Dumnezeu”

Și omul ne spune prin cineva( pt ca el trebuia sa ramana o taină…) că trebuie sa ne cumpărăm un pat din acesta. Hmmm! Paturi din acestea nu prea se gasesc  în magazine după cum bine știți. Paturi din acestea se croiesc,  se țes, cu timp si rugăciune, cu talent si har de Sus. Îi spunem povestea unui prieten artist și el …el spune deodată: „fac eu patul.” Hm…Ciudat să facă acest prieten tocmai un pat, el sculptează cruci și altare. (dar când Duhul șoptește omului se mută toate de la loc )

Și a luat artistul un lemn de stejar si cu mâinile l-a cioplit, l-a mângâiat i-a dat forma unui pat.

A luat artistul un lemn de nuc …Si cu mâinile lui l-a cioplit, l-a mângâiat…Si l-a făcut aripă de înger.

Apoi a venit și l-a pus in prima cameră ce era gata, între pereții casei ce o construiam. Și nu l-a pus oricum…L-a zidit în perete spre disperarea mea ( căci tare îmi place să mut mobila de la loc).

Atunci nu am înțeles. Acum înțeleg. Acest pat dăruit de Dumnezeu trebuia să rămână un punct fix, un loc de aducere aminte…pentru tot restul casei noastre, de-atunci și până va exista ea.

…

E al 8 lea an în care dormim în el. Aici m-am ridicat rând pe rând din nopți de depresie cruntă, tot in el am dormit cu 2 prunci in pântec, în el mi s-au pornit 2 travalii, în el dorm pruncii cei mici , aici vin toți când sunt bolnavi, din el mi se aud hohotele de râs și tot din el cele mai grele lacrimi.
Și în patul acesta o îngrijesc acum pe Anastasia, fetița mea de aproape 3 ani.

Îi măsor mâinile cu ochii și constat că au crescut mult de la ultima măsurare. Îi măsor trupul si constat că a crescut și el atât de mult. Ea a fost bebelusul meu fraged născut cu 4700 gr…dar care paradoxal a fost si a ramas micuța si frageda casei.

Mă uit la ochii ei mari și în timp ce respiră lin înteleg putin mai bine cine este ea. Ea…acea picătură insistentă…care nu se lasă niciodată până nu se asigură că e văzută, înțeleasă, iubită. Mă gândesc că uneori prin bolile trupului ei tot asta strigă.: mami, mă vezi? Mă auzi? Stai lângă mine! Vreau sa mă ascund in tine și să mă iubești…

Eu am avut aceleași nevoi, dar eu nu am știut să le cer…Eu le-am îngropat în mine până L-am găsit pe Dumnezeu. Atunci le-am vărsat pe toate înainte Lui și încă mă mai vindecă…deși sunt peste 20 de ani de atunci.

Asta am vrut sa vă spun…

Și încă ceva aș mai vrea:

„Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste.”

(Biblia)

SUS s-avem inimile!