Locul în care m-am dus când m-a cuprins teama

Mă trezesc cu o oarecare teamă…teamă că nu voi face faţă zilei, că cele care imi stau inainte vor fi imposibil de trecut.

Privesc realitatea detașat, gândurile sunt mai puternice decat ea.

Simt că inima îmi bate cu putere și sângele curge accelerat prin vene.

Tot ce aud trece pe langa mine, nu se poate intersecta cu ființa mea abătută.

….

Copiii sunt agitați. Toți au nevoie de ceva.

Oalele mă strigă, hainele murdare urlă și ele spre mine.

…

Halucinant. Se învârte realitatea fără ca eu să mă pot așeza în ea..să ne contopim cumva…să aparțin odată cu ea prezentului. 

Eu continui să mă pierd prin gânduri,

să mă tem,

să vreau să fug în camera de sus și să mă ascund în somn de ceva ce pare prea mult.

…

…

…

Elisabeta, fetita mea cea mica plânge încontinuu. Ea întelege starea mea și fuga mea fără să i se explice prin cuvinte.

Vine și se agață de mine prin toate încăperile casei. Eu incerc să fac orice altceva.

Brațele mi-s ca cioburile…sparte de neputință.

Ea se ține de mine, se prinde disperată de rochia mea și mă trage spre ea.

Eu mă arunc in genunchi lângă ea. O strâng tare în brațe și închid ochii.

Dacă nu mă ascund în rugăciune simt că pier.

…

Strig stins în mine: ” Doamne, așa cum acest copil are nevoie de mine, așa am eu nevoie de Tine.”

Deodată se face liniște. O liniște care cuprinde inima mea toată, apoi curge prin mădulare odată cu sângele.

Copila se liniștește si ea.

…

Deodată toate par ușoare și puteri noi vin să mă locuiască.

Acesta e Harul! Harul Lui…Îl recunosc.

E starea cea mai bună din câte am gustat sub soare.

HARUL!…