Filă a unui ianuarie ascuns sub zăpadă

Inima omului e sensibilă. Ea tremură de durere și rănile ei pot sângera mult. Inima nu e un punct fix, nu e un loc vizibil…nu poate fi măsurată, nici cântărită. Chipul și gesturile pot trăda conținutul ei, dar ea ca întreg poate fi cunoscută doar de Ziditorul ei.

img_1159

E lumea plină de inimi tremurânde, de inimi răpuse de foame și sete după Veșnicie.

Căci în definitiv ce poate însemna această goană după mai mult? Cum se pot traduce toate orele trăite pentru agonisirea materialului? De ce suntem tot mai flămânzi după ce roadem putrezirea? De ce acolo, în locul invizibil al ființelor noastre e frig și pustiu? Citește în continuare „Filă a unui ianuarie ascuns sub zăpadă”

1. Exercițiu de mulțumire

Tată din Cer, am atâtea…atâtea pentru care uit să îți mulțumesc.

Ai lăsat să ningă peste viața mea cu belșug de frumusețe strecurată în oameni, animale, lucruri, în tot ce stă împrejurul meu. Sunt strânse în horă frumuseți, legate toate cu prezența Ta, risipite de dragul meu…

b25

Eu, flămândă după sens arunc pivirea mea dincolo de acestea, lăsând să cadă perdeaua peste ochi. Strâng tare pleoapele ca să nu văd în timp ce Tu adaugi clipă de clipă minuni…

Oare Sensul nu se află în cele mărunte, în detalii? Citește în continuare „1. Exercițiu de mulțumire”

E ianuarie la noi în sat…vântul frământă zăpada. În liniște o lasă la dospit…sub soare.

b38

În satul nostru e frig și a nins. Noi am crezut că ninge cu fulgi de zapadă, dar a nins cu bucurie…

Cerul de un albastru puternic stă ca o oglindă să cuprindă bucuria satului…și n-o cuprinde. Atunci începe să frământe zăpada. O lasă sub soarele rece…la dospit. Apoi o modelează, o împletește cu noi, o aruncă în sus, o lasă la pământ, o face culcuș pentru animale, o despletește…și seara o lasă să doarmă sub stele. Se joacă și el …că e copil. 🙂 Citește în continuare „E ianuarie la noi în sat…vântul frământă zăpada. În liniște o lasă la dospit…sub soare.”

E decembrie la noi în sat…ne pregătim cuibul și inima pentru Crăciun

1

În seara asta mă așez să scriu după ce mi-am adormit puiul. E un obicei special acesta de a-ți adormi puii fără a purta teamă de asta, fără a fi împovărat de asta. O vreme mi-am dorit mult ca Rafael să se obișnuiască să adoarmă singur. Acum îmi doresc să nu se stingă prea curînd această nevoie… din inima lui.

Ce binecuvîntare să fie seară în cuib și puiul să te cheme șoptit: ,,Mami, vii te rog lîngă mine!,, Apoi după câteva întrebări, după câteva poveri mărturisite să-ți spună: ,,Poți să pleci după ce adorm.,, Are nevoie să fie legănat de prezența mea în timp ce adoarme.

Eu am stat cu ochii închiși lîngă el. Din când în când ridicam câte o pleoapă, să-i pândesc frumusețea. Făceam acest lucru cu mare grijă…ca să nu-i tulbur ființa. Mă hrăneam cu imaginea lui după ce închideam pleoapele și lăcrimam. Puteam doar să exclam: ,,Ce minune! Doamne ce minune!,, Citește în continuare „E decembrie la noi în sat…ne pregătim cuibul și inima pentru Crăciun”