Filă a unui ianuarie ascuns sub zăpadă

Inima omului e sensibilă. Ea tremură de durere și rănile ei pot sângera mult. Inima nu e un punct fix, nu e un loc vizibil…nu poate fi măsurată, nici cântărită. Chipul și gesturile pot trăda conținutul ei, dar ea ca întreg poate fi cunoscută doar de Ziditorul ei.

E lumea plină de inimi tremurânde, de inimi răpuse de foame și sete după Veșnicie.

Căci în definitiv ce poate însemna această goană după mai mult? Cum se pot traduce toate orele trăite pentru agonisirea materialului? De ce suntem tot mai flămânzi după ce roadem putrezirea? De ce acolo, în locul invizibil al ființelor noastre e frig și pustiu?

În adâncimi putem fi alinați doar când duhul lui Dumnezeu începe să adie…

E ianuarie. Covorul alb s-a păstrat de zile multe. Lumina și albul cutreieră gândul meu.

Bucuria mea nu mai e anesteziată. Emoțiile se dezlănțuie treptat.

E o sărbătoare fiecare zi!

Celebrarea Împărăției lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru nu are nevoie de o dată calendaristică.

Ferestrele largi aduc în cuibul meu cald un peisaj înghețat, lasă dealurile și copacii și animalele dimprejur să fie culese de ochii mei. Toate se așează în hambarele nevăzute ale ființei mele și conturează clar dragostea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii.

”În adevăr,

însușirile nevăzute ale Lui,

puterea Lui veșnică și

dumnezeirea Lui ,

se văd lămurit,

de la facerea lumii,

când te uiți cu băgare de seamă la lucrurile făcute de El.”

(Biblia)

Iarna suntem prizonieri ai cuibului.

Ne este dăruit prilejul introspecției, e timp pentru ordine în gânduri, pentru sorbit din chipurile celor dragi, pentru gesturi calde și oameni în jurul mesei…pentru un ceai cald din plantele culese în miez de primăvară de pe dealuri. Iarna creează contexte pentru apropierea dintre inimi.

Scaunele goale ale caselor noastre pot fi un semn de aducere aminte a cuvintelor lui Dumnezeu:

„Să nu daţi uitării primirea de oaspeţi,

căci unii, prin ea, au găzduit, fără să ştie,

pe îngeri.”

E timp să investim în relații reale, să ne povestim unii altora dureriile și bucuriile, să pecetluim timpul laolată cu rugăciune, să-i cântăm lui Dumnezeu cu glasul, cu instrumentele și cu toată inima.

Drag cititor, aceasta primă filă a acestui an e scrisă cu gândul la tine, la toate încurajările și elanul trimise spre mine. Îți mulțumesc că mi-ai scris și mi-ai spus din cele ale inimii tale. Mulțumesc că „vii” aici și lași în urma vizitei tale un parfum dulce prin care mi se reamintește în zilele grele că acest blog are sens.

În acest an, cu ajutorul lui Dumnezeu, aș vrea să-ți scriu o filă a fiecărei luni, aș vrea să număr binecuvântările prin fotografii și litere, să ți le trimit în dar.

Voi continua să-ți povestesc despre Dumnezeu pentru că nu știu altă Cale, alt Adevăr, altă Viață. Nu…nu cunosc alt Sens, altă Odihnă, alt Motiv.

Un om înalt și vesel a crescut din zăpadă în fața bătrânilor peri…în dreptul ferestrei.

Copiii se joacă mult, neobosit.

Maro, câinele venit în ograda noastră în primul anotimp cald petrecut aici, zgârie ferestrele și ușile când îi pătrunde în timpane sunetul farfuriilor și al tacâmurilor.

Are și el dorințe și un fel unic de a fi.

Miroase a scorțișoară.

Fluturi colorați dau din aripi construindu-și zborul printre visele mele.

E ianuarie! Un ianuarie irepetabil…

”Dar ce-am putea noi, ca oameni, să ne dorim mai mult, decât să fim una cu Dumnezeul nostru, cu Părintele nostru? Pentru aceasta ar trebui, în scurta noastră viață de aici, să învățăm cum să ne apropiem de El. Dar nu avem putere de la noi înșine, trebuie să ne apropiem de El precum copiii simpli și nevinovați, din inimă, să-L rugăm să ne învețe cum să fim buni, cum să-L iubim cu tărie…”

(Starețul Tadei)