Catre apus

Ultimele vaci si ultimii bivoli isi croiesc prin ploaie, drumul spre casa. In grajdurile incalzite de fan si rasuflare de dobitoace isi vor odihni trupurile umblate si urcate pe zeci de dealuri.

Ar fi spre apus. Norii nu ne arata soarele…si totusi ar fi vremea apusului. In zilele de toamna tarzie, soarele apune devreme. S-ar parea uneori ca a uitat sa rasara.

Ferestrele sculptate in pereti permit luminii sa se strecoare in camera calda…calda de la lemne si muzica de pian.

Oamenii trec rar pe drum.

Cand le vezi miscarea lina, iti pare ca s-au coborat ingerii ca sa isi smereasca slava in cizme de cauciuc si haine plouate.

Sufletul priveste curios si uneori speriat in jur. Nu are zgomot in jur, nu se poate agata de el cand linistea pare prea mare, prea greu de dus.

Mi-am propus sa profit de secundele cernute din timpul vietii mele in acest sat. Daca as stii sa prind fiecare clipa de maneca, sa o scutur puternic de tot ce e mai bun as putea sa ma intorc in urma, dupa o vreme…si sa exclam: “Am vazut o alta culoare din sufletul Tatalui meu!”

Primele zile mi-au fost grele si imi pare ca m-au calcat.. si m-au macinat.. si m-au lipit la loc. Dumnezeu stia dinainte ca nu va fi usor. El stia si stie cum sa ma rupa, cum sa ma dezmembreze, cum sa ma lipeasca la loc..ca sa poata zambi cerul.

Am plans mult. Mi s-au dezghetat ochii cu totul. Acum pot plange mai usor. Acea parte sensibila ce a fost pusa in noi are nevoie de liniste ca sa se dezghete.

Minunea din mine sade linistita in Bratele Lui. Stiu ca nimic nu o poate rupe de acolo.

Eu, copilul ce a invatat sa umble, pot sa o iau la fuga deseori, sa ma ascund de fata LUI, sa uit ca cel mai bine e langa El. In linistea de aici zgomotul nu poate sa minta. Aici sunt altfel de ispite, altfel de ascunzisuri. Totusi…totusi, aici, pare mai usor sa recunosti drumul inapoi. Te poti ghida dupa urmele din noroi si deodata dai de iarba. Pe asflat nu se diferentiaza urmele. Acolo nu mai stii care e urma ta, te pierzi in multime…

La inceput m-am simtit departe de toti. Golul era adanc…adanc …si nu ii vedeam capatul. Cateodata l-am umplut cu lacrimi. Si asa s-a inaltat plutirea cerului ingropat in mine, de mine. Era doar o farama de cer albastru ce se ascundea de mine o data cu evaporarea lacrimilor.

Azi, cand m-am uitat in mine, am reusit sa vad acea bucatica…inca in adancuri…cum crestea in sus, cum umplea golul. Azi, cerul a inflorit in mine. Cei care stiti despre ce vorbesc s-ar putea sa scapati o lacrima…lacrimile fac bine uneori.