Aici am gasit ceva interesant vis-a-vis de problema noastra, de intrebarile noastre. In articolul trecut am vorbit putin despre sufletul nostru, prins intre cuvinte ce ranesc, despre durerea pe care o provoaca vocile unor apropiati, despre a fi „parasit’ asemeni unui lepros daca nu impartasesti credintele celorlalti.
Zilele acestea am citit o parte din cartea „Orthodoxie versus ortodoxie” a lui Cristian Badilita. Autorul e ortodox (stiu ca multi dintre ortodocsi nu citesc autori care provin din alt cult). Am regasit in ea foarte mult din noi, din experientele noastre. Poate acesta e motivul pentru care o recomand. E intr-un fel o voce a sufletelor noastre.
„Volumul de fata incearca sa redefineasca orthodoxia, cu h, prin largirea semantica a termenului.
Orthodoxia nu trebuie identificata cu ortodoxia – confesiune crestina rezultata in urma rupturii de la 1054. Aceasta largire presupune si adancirea semantica a termenulio „orthodoxie”, intrucat crestinismul nu este dogma goala, ci intruparea dogmei cristice intr-un mode de viata conform cu Evanghelia.
Operand o asemenea distinctie, autorul doreste o decantare a valorilor adevaratei orthodoxii, criticand – uneori cu accentuata pasiune, dar mereu obiectiv si argumentat – variantele ideologizate si, in fond, necrestine ale falsei „orthodoxii”. La capatul lecturii, cititorul de buna-credinta isi va da seama ca are de-a face nu cu o incercare de „subminare” a Bisericii ortodoxe, ci cu o adevarata apologie a dreptei credinte care se inradacineaza in Revelatie, in Scriptura si in traditia de aur a Parintilor.”
Andreea Stanciu 
Sunteti oameni curajosi si frumosi. Si simtiti bine ca e minciuna si amagire orice pretentie de spiritualitate care ajunge sa (se)blocheze, sa creeze ziduri. Credinta te deschide, te implineste in bucurie, nu in suspiciune si aroganta. Teama si ura nu sunt ale spiritului (duhului).
Stau mereu sa ma gandesc ca dintre toti oamenii cu care a stat Hristos(prostituate, criminali, leprosi, calai si brute), singurii asupra carora ne-a „avertizat” sunt fariseii, farsorii intepeniti in scheme moarte care nu traiesc o credinta vie, ci fac o neintrerupta autopsie a „formelor” credintei: ritualurile stricte si puritanismul (cea mai cumplita ratacire).Si poate asta tine de o disperare si uscaciune profunde care inlocuiesc (sau incearca) trairea cu suspiciunea si cu superstitiile cele mai absurde. Ce mare tristete:sa-ti tezaurizezi „inchinarea”, sa te inchini la ea ca la un idol (cand poate, in adanc, nu ti-a mai ramas decat forma, cadavrul, fantoma credintei tale, care in felul asta grotesc te bantuie).
Asta nu e ortodoxie, e un instinc sectar si temator. Ce ciudat, un crestin declarat inlocuieste Porunca iubirii cu reflexul temerii. Si nimeni nu urca in duh un milimetru cat inca se hraneste din teama, suspiciune, dispret. Botezul nu e un pasaport pentru Rai, ci o responsabilitate. La Judecata va fi „circumstanta agravanta” nu atenuanta. (Cu atat mai mult cu cat esti botezat, daca n-ai stiut sa iubesti, sa fii VIU, sa cauti, sa te bucuri de cei de langa tine, cu atat mai mult vei fi judecat, chiar mai aspru decat cei pe care i-ai dispretuit sau deplans ca nu sunt de aceeasi confesiune cu tine).
Dar voi sunteti curajosi si frumosi, chiar daca raniti. Si stiti lucrurile astea mai bine pentru ca „va incearca”. Eu ma ambalez „in abstract” 🙂 sau prin empatie. (nu stiu daca, in locul vostru, as putea sa nu raspund fricii cu frica si prostiei cu prostie)
Toate cele bune. Ma gandesc cu drag la toti (trei) 🙂
Adi
ApreciazăApreciază