In perioada studentiei am facut voluntariat intr-un centru de copii cu dizabilitati psihice severe…
Cred ca pentru mine timpul de voluntariat a dat sens anilor de facultate. Imi amintesc cu fiori prima intalnire cu copiii, teama din mine, bucuria manifestata de ei prin gesturi straine de mine pana atunci.
Stiu ca atunci am asternut gandurile mele pe hartie. Daca le voi gasi intr-o zi le voi aduce si aici.
Dupa una din intalnirile cu ei am scris cateva randuri… Aici le puteti vedea https://andreeastanciu.wordpress.com/2009/07/24/ganduri-de-demult-despre-ceea-ce-am-trait-la-jucu/.
Azi am gasit aceste secvente dintr-o realitate la care am luat parte.
De data aceasta privesc totul prin sufletul de mama si lucrurile par mai grele, mai insangerate…
Nu cred ca e un timp potrivit ca sa astern trairile de atunci, dar ma rog Tatalui din cer sa aduca o zi in care sa pot elibera din mine ce am trait acolo, la Jucu.
.. marea tragedie e ceea ce traieste sufletul unui copil intr-o astfel de institutie…
Andreea Stanciu 
Multumesc pentru postarea asta- de cate ori am grija de Cati, facandu-i terapie sau pur si simplu consoland-o cand plange, ma gandesc la miile de copii cu handicap care nu au o mamica sa le poarte de grija, si mi se strange inima…Trebuie sa constientizam existenta lor si sa facem lumea mai buna pentru ei.
ApreciazăApreciază
Reblogged this on Fara sa stie, ingeri….
ApreciazăApreciază