Azi, am urcat dealul. Îmi părea că sunt mai pustie…că pe undeva m-am prăpădit, că pe undeva m-am abandonat. Încercând să mă cunosc din nou m-am întâlnit cerşind înflorirea unor ramuri…încă reci. În mine se croşetează gandul libertăţii… Îmi doresc să alerg din nou fără să mă ţină lanţurile durerilor, ale pierderilor..ca într-o cămaşă de forţă, sufocându-mi bucuria.
Nu ştiu care lucruri din câte au fost au durut mai tare.
Azi mi s-a făcut dor să înfloresc, să-mi iau patul şi să umblu, la Şoapta blandă dătătoare de putere. Să păşesc cu credinţă, prin credinţă.
Pentru mine înflorirea înseamnă să ies din muguri..să păşesc în afara graniţelor de durere, să părăsesc salonul rece al propriilor gânduri şi trăiri ..cu care îmi macin fiinţa…aşa cum acum câteva luni am păşit pe uşa salonului din spitalul de psihiatrie şi mi-am luat fiul in braţe, după zile întregi în care nu i-am văzut chipul. Am alergat spre el, am înflorit într-o lungă îmbraţişare….
Cam aşa cred eu că înflorim, noi..oamenii…Evadând din cămăşa de forţă a încercărilor, a gândurilor negre si sobre. Uneori, dezlegaţi de alţii… părăsind patul durerilor…părăsind salonul văilor. Niciodată prin puterea noastră. Întotdeauna spre slava Locului din care ne tragem seva….Dintr-o dată având puterea zâmbetului pe buzele sufletului greu încercat.
Ramurile sunt încă reci, mugurii există (pierderi,dureri)…vom înflori!
Andreea Stanciu 
Cat de frumos… astept si eu cu mult dor acea inflorire a sufletului meu.. inca sper, inca stiu unde sa caut… ma rog doar sa pot cauta mai cu statornicie… si sa nu dau inapoi la prima prabusire, sub propriile neputinte, dureri. temeri, noian de ganduri. Vreau sa ma ridic, trebuie… si eu imi doresc nespus inflorirea 🙂 Te imbratisez.
ApreciazăApreciază
Te pup Andre…
ApreciazăApreciază