Din „Jurnalul fericirii”…a lui Steinhardt

Din „Jurnalul fericirii”…a lui Steinhardt

Seară.

Linişte şi lemne  ard calm în sobă.

Soţul meu îmi citeşte printre lacrimi un pasaj al carţii pe care o citeşte de zile multe.

Mişcător, profund, plin de sens.

Acest pasaj trebuie împărţit şi cu alţii:

„Dar evenimentul liberării se apropie şi poate avea loc din clipă-n clipă. În mica celulă de la Zarcă, singur îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulşgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică ăntunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puşin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.

Stau deci în genunchi şi mulşumesc lui Hristos Dumnezeu şi-I făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de-acum încolo ca un domn rece în faţa tuturor adeversitîţilor, piedicilor, zădărurilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru orice bucurie, orice vorbuliţă bună care nu va fi blestem sau înjurătură; şi voiesc mai bine moartea decât să fac pacate strigătoare la cer.

Mulţumesc sincer, făgăduiesc serios…Dar câţi n-au mulţumit şi n-au fîgîduit? Gândul acesta nu mă cltină totuşi pentru că experienţa celorlaţi nu ne e transmisibilă. Aşa încât buna mea dispoziţie rămâne, doar tulburată de o oarecare agitaţie. Umblu fără a mă opri prin micuţa mea celulă. Perspectiva liberării mă furnică, dar mă cuprinde apoi şi presimţirea că mă voi întoarce în închisoare – şi parcă mi-o doresc. Poate că aici trebuia să rămânem cu toţii, poate că era mai uşor, mai bine. „