E Mai la noi în sat. Aerul poartă cu el miros de soc.

M-a vizitat zilele acestea un dor de a scrie despre viața la sat.

Pentru că e luna Mai și pentru că socul își împrăștie mireasma prin ogradă, prin grădină, pentru că e Mai și grădina e învelită cu frunze crude, pentru că cireșii stau drepți, cu crengile pline…și pentru multe altele cred că merită să sculptez câteva litere in peticul meu de internet…de dragul celor care își doresc să plece la sat, dar încă nu au curaj.

Clipele se măsoară diferit. Ticăitul ceasului e mult mai lung. Îți dăruiește răgaz să te mai uiți prin tine, să vezi câți baobabi au mai crescut, să îți măsori dragostea și să o ceri …

Două borcane pline cu apă, soc și lâmâie și-au prelungit șederea la soare. Azi sunt goale. Le vom umple iar. Gustul de socată proaspătă ne alintă trupul.

Câteodată, in miez de zi ne vizitează un câine alb și mare. Vine prin spatele gradinii sau pe poartă. Smerit și liniștit își caută un loc în apropierea noastră …și stă. Îmi pare că nu așteaptă nimic, că e fericit. Adoarme pe iarba proapăt tunsă ca un copil legănat în brațele mamei. Visează.

Aici te imprietenești cu soarele. Ajungi să îi cunoști plimbarea zilnică. Popasul lui, de la apus, se scurge prin ușa de lemn vechi până la raftul cu mâncare. Eu i-aș mulțumi pentru felul în care îmi pictează cuibul. El pleacă grăbit. Dispare prin colțul stâng al grădinii, după ce mângâie roșiatic fiecare frunză de morcov, salată, sfeclă, varză, cartof….

Căpșunii și cireșele suspină încet de dragul lui.

Copiii nu obosesc. Jocul lor colindă prin lunile de vară ulițele și grădinile. Îi aud cum plămădesc din cuvinte simple și entuziasm planuri mărețe. Își fac cuiburi în copaci, construiesc baraje, grajduri, profită de apa ce curge prin șanțuri, se ascund. Într-o zi am fost întrebată de Ștefan (în timp ce îi priveam cum își construiesc o casă in copac) dacă mi-aș dori să fiu iar copil. Am oftat. Știu că Împărăția e a celor ce nu uită să fie copii…sau dacă uită reînvață cu trudă.

Mereu m-a fascinat felul în care se aud tunetele la țară. De departe și tot mai aproape..până când se varsă norii.

Ascunși sub micul acoperiș din fața ușii privim ploaia. Nu știu cum se face că ploaia cade altfel aici.

Casa devine pe timp de vara un loc pentru odihnă. Afară, în aerul înmiresmat, sub peri sau în soare, ne petrecem orele zilei. După ce se întunecă, rămânem să privim stelele (clare și apropiate), să ascultăm cum cântă greierii și pasărea aceea ..la care nu îi știu numele.

Despre hainele murdare și chipul mânjit am mai vorbit…. Cred că truda necesară de la oraș de a păstra copiii impecabili stresează și limitează creativitatea și energia lor.

Rafael iubește apa. Când plouă alergă prin ploaie fascinat și pune vase ca să străngă apa scursă din norii gri. Cu greu îl țin sub acooperiș. E mereu pe picior de plecare…spre apă.

Eu sunt mulțumitoare pentru viața simplă de aici.

După ploaie, haine curate.

În câteva minute sunt pline de noroi. Chipul împlinit mă ajută să nu îmi mai fac griji pentru asta.

……………………………………………

Prea iubitilor, vă sfătuiesc ca pe niște stăini și călători, să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul. – 1 Petru 2:11

Doamne ajută-ne la aceasta!