E noiembrie la noi în sat. Lemnele ard în sobă, ceața îmbracă drumurile…

 

 

Dimineața mă aruncă din așternuturi calde în hainele drumului: în ceață deasă cusută cu fire de soare. Cocoșii cântă. E frig! E noiembrie!

Pisica aleargă spre mine. Se oprește în dreptul meu. Se întinde și miaună de bucurie că mă vede.

Hari, câinele nostru sare cu labele imense pe umerii mei. La un pas de a mă răsturna își cerșește porția de dragoste. Își răstoarnă imensitatea la picioarele mele și cu blândețe mă privește în ochi. Își lasă capul mare în palma mea mică. Ne-a fost paznic întreaga noapte.

 

 

Mă întorc în casă cu un braț de lemne, cu gânduri bune, cu inima bătând tare, cu mâinile reci. Port bucuria.

 

Câteva fire de busuioc sorb lumina dimineții…din fereastră.

În casă e liniște.

Din când în când se mai aude câte un lemn trosnind sub plită, între cărămizi.

După ce îmi iau porția de Cer, pregătesc micul dejun.

 

E un anotimp în care casa e plină de noi. Vara abia ne văd pereții. Vara ne vede iarba și umbra perilor.

Culorile tremură de frig. Copiii se joacă pe afară neincomodați de rândurile de haine ce stau acum pe ei.

 

Aici nu am un anotimp preferat. Aici nu aștept să treacă iarna ca să vină primăvara, nu aștept să treacă vara ca să vină toamna. Aici mi-e bine mereu. Chiar și greul trece bine aici. Bolile se vindecă mai ușor. Gândurile zburdă voioase prin mintea mea. Nu se mai tem. Când se mai furișeză tristețea alerg până în capătul grădinii, cu Rafael de mână, mă uit de două ori în jur, sărut cu ochii cerul albastru și sunt iar bine. Dumnezeu mă vindecă în zeci de feluri: cu liniște, cu pomi, cu adieri, cu soare,cu legume și fructe, cu plante, cu animale, cu copii…

De lucruri ca acestea are nevoie oricine, chiar și fără să știe.

Am un soț special. Fără el nu aș fi unde sunt.

Am un soț puternic. Fără el pașii către Dumnezeu ar fi mult mai grei, mai împiedicați…

Am un copil sensibil, curios, harnic. Fără el viața nu ar fi atât de veselă, de profundă,de plină.

Avem un câine mare și o pisică harnică.

Am simțit că suntem prea puțini. Așa că am adus animale în ograda noastră. E o adevărată terapie viețuirea cu ele.

Avem prieteni care ne vizitează…

 

Și da…e noiembrie.

Am cules frunzele neatinse de frig și le-am înșirat pe o sfoară. În timp ce-și uscă verdele ne ascultă poveștile. Iau din ele cu mulțumire și le așez în oala de lut, peste legumele ce fierb.

 

Rafael își face casă sub sobă. Plimbă și scutură pisica. Eu mă bucur că nu se joacă în parcurile de plastic.

 

 

Pentru că e acasă are timp și e plin de întrebări. Se joacă cu prietenii lui pe drumuri, dar are pasiune să facă lucruri prin casă. Uneori pregătește el salată….Trebuie să recunosc că o face din ce în ce mai bine. Se ambiționează și nu vrea ajutor. Eu sunt bucuroasă că e plin de pasiune …Nu i se ucid prin vreo sală de clasă: nici pasiunea, nici curiozitatea, nici entuziasmul.

 

Râdem în hohote…

Trăim o nesfârșită aventură: cu cai, cu câini ce aleargă să fure din mâna dreaptă plăcinta cu brânză primită de la vecina, câini ce fură plasa cu haine din fața ușii provocându-ne să luăm lanterna și să pornim în căutare, cu lemne cărate de cărucioare cărora le lipsesc roți…

 

Vă primim cu bucurie în vizită, să gustați măcar o zi și o noapte de noiembrie la sat. Iar de se aprinde în voi dorința de a părăsi orașul și a vă arunca în brațe de sat vă spunem că MERITĂĂĂ !

Aceste gânduri ce pleacă dintr-un sat de deal, într-o noapte de noiembrie vor să fie încurajare și avânt. Am vrea să guste și alții din ceea ce gustăm noi de când trăim mai simplu, mai modest, mai cu sens.

. …………………

În unele seri mă așez pe prag. Cu câinele în brațe, sub luna luminoasă pot cânta ușor ,, Toate le-ai creat. Pe toate Mâna Ta le ține. Toate-mi spun că Tu esti Dumnezeu.,,