Tatăl meu drag,
în furtuni m-ai păzit și în cămașa de forță mi-ai dat nădejde.
Acolo unde nu rămăsese nimeni să-mi fie alături, în acel iad al deznădejdii Ți-am văzut Ochii lăcrimând …și am știut că fereastra pe care se vede Cer va inunda ființa mea.
Mereu mi-ai șoptit: ,,Răbdare fiica mea, răbdare!,,
Niciodată nu m-ai părăsit…
Cum să nu-Ți mulțumesc? Cum să nu te cred? Cum să mă întorc cu spatele la Tine?
la TINE…
De Tine ascult și nu mă mai dor prietenii ce mă părăsesc când spun Voia Ta.
Voia Ta mi-i cerne pe toți și nu mă tem când unii pleacă.
Eu îi duc în rugăciuni la poala Crucii Tale și oricât ar hoinări ei …mă rog să ajungă tot la Tine.
Mulțumesc! Mulțumesc! Pe Tine Te slăvesc….
De n-ai fi Tu minciunile ar rămâne nedescoperite. Tu pe toate le nimicești. Nici o minciuna nu se poate ascunde și nici un rău nu poate ieși biruitor la infinit.
Când lași Lumina Ta să cadă toate ies la iveala.
Mulțumesc! Mulțumesc! Pe tine Te slăvesc și în lucrarea Mâinilor Tale mă odihnesc de răutatea lumii, de umbre, de deznădejde și teamă.
Andreea Stanciu 
Lasă un răspuns