Azi dimineață, după o noapte cumplită de condus, m-am trezit în bocetul disperat al unui copil:

”nu veau acolo, nu veau acolo, veau acasă, veau acasă, cu tine, cu mami!”

sursa http://www.workingmotheroftheyear.com

Copilașul, peltic, neînvățat să vorbească chiar, în jurul a trei anișori, era tîrît de bunică-sa, care afișa o față de piatră, vădit rușinată de circul pe care îl făcea micuțul. Îl tîra eroic spre locul de execuție a seninătății domestice.

Plînsul nu-i era isteric. Recunosc, tată fiind, cu ușurință plînsul alintat, plînsul isteric, plînsul autentic, plînsul rugător, plînsul de durere … Era jale! Era bocet! Era disperare!

Copilașul era dus la locul în care ne-am îngropat mulți cei mai frumoși ani ai copilăriei: GRĂDINIȚA! Ce nume! Grădiniță, loc al plantelor ornamentale, nemișcabile, cultivate, tunse la rînd, aranjate în rînduri și nenatural fixate.

Nu-i faceți pe copii plante zombificate intelectual în grădiniță! Lăsați-i să vi se joace…