Sub jocul fulgilor de nea, în îmbrățișarea irepetabilă a unei dimineți de februarie, sufletului i se revelează un lucru la care a meditat de nenumărate ori:
puterea faptului de a avea timp.
Fulgii mari, pisica mieunând, focul mocnind, chipul pruncului meu luminat de un bec…
Ce putere au toate să preschimbe chimia ființei mele atunci când am timp, atunci când nu mă grăbesc să prind următoarea clipă, când renunț la goană și respir nesacadat acest Acum și Aici, fără să-mi doresc să evadez din el.
Îmbătați de gândul că NU ACEASTA ci URMĂTOAREA clipă va fi mai bună, ne zbatem mereu și ne pornim pe urmele ei cu încăpățânare, fără să o putem ajunge vreodată.
În ogradă s-au așezat fulgi cu miile.
Copilul meu, bucata de veșnicie sădită cu ani în urmă în mine, respiră lin lângă mine.
În unele dimineți, mă ridic robotic, fără să dezvelesc inima ca să poată privi în juru-i. Atunci toate îmi par banale, normale…
Cum se face că oprită din goana după clipa următoare universul din jurul meu se îmbracă în minune și toate, absolut toate se sădesc întru mulțumire în mine.
Nu! Ziua de azi nu e ceva firesc și banal! Ea e dar din partea Creatorului acestui univers. Detaliile ei au fost plămădite atent și e exact ce am nevoie acum și aici. Nu-i lipsește nimic și nimic nu îi e prea mult.
Voi trăi acest adevăr doar când voi înfige ancora în Pământul neclintit al Cerului, când mă voi hrăni cu bunătațile rostite de Dumnezeu și voi exersa trăirea clipei pe care o locuiesc.
Acum dar, să gustăm și să vedem ce bun este Dumnezeu.
”Ferice de omul care se încrede în El.”
Andreea Stanciu 
Atat de mult adevar in tot ceea ce scrii!
Am sa imi cumpar baterii pentru aparatul foto si am sa incerc si eu asa cum m-ai sfatuit.Cine stie, poate voi gasi un pic de liniste. Eu sunt intr-o continua goana dupa clipa URMATOARE. Eu nu ma pot bucura de nimic caci mereu ASTEPT.
Eu sunt cea care a cumparat o sumedenie de lucruri ca sa isi faca totusi caminul mai cald, mai drag, si stau toate aruncate pe ici pe colo. Pentru ca astept, pt ca traiesc intr-o permanenta stare de stres si de negare a clipei. Nu e zi sa nu oftez deasupra copilului meu „offf…nu mai cresti odata sa mergi, sa vorbesti si sa ne putem intelege reciproc”. Nu e zi sa nu ma gandesc „cand o sa ma intorc la serviciu, o sa am momentul cafelei doar pentru mine” sau „peste cateva luni va merge, poate va si vorbi, sper din tot sufletul sa fie mai usor”. Si astept. Si numar saptamani, luni si iar astept. Mai nou imi notez in calendar evenimente VIITOARE ca sa am de ce ma agata in disperarea mea de a nega clipa, de a face sa treaca mai repede ziua.
Poate uitandu-ma prin fotografii la o zi din viata mea, voi reusi sa vad si razele de lumina. Eu sunt atat de axata pe greu, pe gri, pe nori, incat nu mai pot sau nu mai stiu sa vad razele de soare. I-am oferit deunazi copilului meu o zambila (el are doar opt luni jumate – eu zic noua in speranta ca asa mai trece timpul) si m-a uimit placerea cu care o mirosea, cu care o atingea. Bucuria sincera de pe chipul lui. Era o floare careia poate eu nu ii mai dau importanta. O pun in vaza, o miros cand o primesc si apoi am grija sa o ud. Atat. El, in schimb, se bucura de ea…de miros, de culoare, de forma, de cum o simtea cand o atingea. Trebuie sa reinvat bucuriile acestea.
Daca poti, daca vrei, te-as ruga sa imi dai adresa ta postala-as vrea sa iti daruiesc o carte (in cazul in care nu o ai sau nu ati citit-o). Se numeste Momo. O poti citi cu familia in serile ploioase sau friguroase. Povestea e f frumoasa si poate ca va fi o confirmare ca esti pe drumul cel bun.
Dumnezeu sa te binecuvanteze, om frumos si sa reverse santate, bucurie si implinire asupra familiei tale si a cuibului tau. Te imbratisez.
ApreciazăApreciat de 1 persoană