,,Tu ești aici în pat? Ce faci tu aici? Compui, mami?”
Copilul meu cască tare și se-ntinde.
Îmi amintesc de prima zi când l-am privit, de primul lui căscat.
Dimineața copilul meu nu are nevoie de multe cuvinte. Îi e de ajuns să țină degetul meu mic în mâinile lui calde și să îl sărute, să îl mângâie.
Sunt nori pe cer și picură pe acoperiș zgomotos.
În casă se-mbulzește bucuria prin pereții liniștii.
Mi-s dragi, atât de dragi diminețile în care puiul meu mă caută. Pentru el sunt soarele dimineților, iar chipul meu naște zâmbet ochilor lui. El se liniștește mereu lângă mine și se adapă din ce sunt eu.
Aș vrea!
Ah cât aș vrea
să-L caut și eu
…tot așa pe Dumnezeu!
Mă-nconjor cu Adevărul și am un scop clar spre care privesc…acela de-a mărturisi despre Lumină.
În odaia noastră întunecoasă se poate coborî Lumina prin noi.
Ce Har!
Ce onoare!
Ce provocare!
Nu! Nu pot trăi la întâmplare!
,,Și dacă Evanghelia noastră este acoperită. este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. Căci noi nu ne propovăduim pe noi înșine ci pe Domnul Hristos Isus.” (Biblia)
………………………..
Vă las ca dar o priceasnă.
Ce liniştiţi sunt paşii Tăi în mine când coboară
Şi pe-a iubirii mii de căi fiinţa-mi înconjoară!…
Ca mersul stelelor pe cer, ca răsăritul lunii,
ca luntrea gândului năier pe apa rugăciunii;
ca izvorârea din afund a stropilor spre unde,
ca taina harului profund, când duhul mi-l pătrunde,
ca roua cerului senin pe iarba aplecată,
ca seara ce-nfăşoară lin pădurea nemişcată;
ca şoapta dulcii adieri prin spicele-nflorite,
ca pacea marilor tăceri pe culmile-nsorite,
ca zvonul paşnicei cântări din sânul primăverii,
ca sfintele înfiorări din noaptea Învierii…
Ca a iubirii dulci văpăi spre-a inimii comoară …
Ce liniştiţi sunt paşii Tăi în mine când coboară!…
(Traian Dorz)
Andreea Stanciu 
Lasă un răspuns